Nu-i tocmai rupt din dulcea noastră limbă titlul și poate nici viziunea mea despre toată treaba cu motivaționalele astea inspiraționale* nu-i tocmai pertinentă pentru unii, însă printre toate tropotele venite pe calea how to-urilor, nu mă pot abține să nu-mi iau ceata de pitici imaginari, să mă așez undeva la marginea motivației și să cuget câta, cum zic bănățenii.
Pentru început, oricât de tragic ar fi cazul cu care mi-ai venit pe post de “lecție de viață”, oricât de mult m-ar impresiona durerea unor persoane și mai ales felul cum au reușit să treacă peste, să ducă o viață normală și mai mult, să dea lecții, să țină prelegeri și, oarecum să schimbe vieți, aș zice că până la urmă tot la durerea mea revin și tot mai tragică mi se pare, chiar dacă, analizând cazurile, eu aș pluti în al nouălea cer, comparativ cu traiul dus de X.
Până la urmă, ne oprim în fața problemelor noastre, iar primul gând nu e că-s mărunte, că ne plângem în zadar, că alții n-au ce mânca, că n-au una-alta, că ar trebui să fim mulțumiți că nu-i mai rău. Nu, primul gând ori e tragico-patetic (în funcție de cât de tare ne surprinde situația) ori se-ndreaptă mai rapid sau alene către o rezolvare. Nu ne prea putem detașa, zic eu, în așa fel încât să realizăm din prima că suntem, probabil, niște norocoși față de alții. Scoși din ritmul nostru general, din starea de bine prin care unii trec, devenim automat neajutorați. Că unii se ridică mai repede, numai bine!
În același timp, ca ființe mai mult decât paradoxale, ne trezim pe post de zmei în fața cunoscuților și le turnăm sfaturi, povețe care ai zice că nu pornesc din gura noastră (ori mai bine zis din puțul gândirii și-al simțirii profunde) ci parcă dintr-o țeavă care nici nu pornește de la noi.
Și asta pentru că spunem multe, poate chiar treburi aplicabile, cu tâlc, dar greu ne dăm seama, ori poate chiar deloc, că treburile alea ni s-ar potrivi și nouă; că înainte de a lansa pași de viață pentru prietenii de la marginea prăpastiei, am putea să ne ridicăm noi pe baza vorbelor care au automat sens și să-i ridicăm apoi, cu ambele mâini, pe ceilalți. Că ne-am putea ajuta și singuri, dacă ne-am putea rupe de stilul tânguit de a ne duce “crucea”.
Bineînțeles, asta nu înseamnă că nu am o admirație, oarecum uimită și câteodată de neînțeles, față de cei care își caută modele, pot accepta din start că „se poate mai rău”, nu stau să se plângă ci mai repede își aduc aminte ceva citat ce le scormonește după endorfine. Nu zic că nu apreciez vorbele de duh, că nu mă topesc uneori după câte-o chestie în care zău de nu mă regăsesc, dar traiectoria tot de mintea mea, uneori bolnavă, ajunge să fie schimbată. Și zău dacă n-aș reduce totul, uneori la arhicunoscutul și mult prea folositul dicton, totul e relativ!
*alte două cuvinte deloc din limba noastră (sau poate sunt prea ignorantă și și-au făcut deja loc prin dicționare).
Be First to Comment