“Iarna-i grea, omătu-i mare”
Azi e doar o altă zi în care…
zăpada nu-ți scârțăie sub picioare
una în care nici câinele nu te latră
o zi în care cafeaua te adoarme
cadourile pe care ți le faci singur te dezgustă,
privirile calde și zâmbetele din jur nu te-ating, ci-ți par săgeți
și te-ai da la o parte din bucuriile ce alții și le țes.
O zi în care te-ai izola și ți-ai umple clipele cu povești de nerealizat,
unele de pe torrente sau din bibliotecă,
când ți-ai turna ciment peste planuri,
când n-ai mai căuta cuțitul perfect să tai ceața ce cade în valuri de atâta timp,
când te-ai cufunda în nămol și ai spera cu un fir prea subțire de încredere că te vei vindeca.
O zi în care îți crește o fărâmă de dispreț față de locul unde te simți iar captiv,
de unde nu prea vezi șanse de scăpare,
unde oamenii posaci aruncă cu energii negative în tine.
Fără intenție!
poate așteaptă un zâmbet de încurajare,
poate așteaptă o palmă sau doar o mână întinsă
spre ei, spre nicăieri, spre un capăt de zi care promite…
…o noapte în care
nu știu, poate în care fluturii vor încerca să zboare
din stomac, de ce nu?
înspre o zare care-mi pare că…
nu, nu că moare, dar care, cuprinsă de ninsoare, că oare, nu astă-i momentul în care…
împovărat după un an cât un semn de-ntrebare,
n-ai vrea decât să stai într-un colț, să te ningă.
Stupoare!
Și poate s-aștepți și tu, cel cu mână pân-acum întinsă,
o altă îngrengătură de degete hilare
de la care să simți instant cum nu te mai doare.
Ăsta-i locul unde simt iar cum se moare.
Te rog nu mă-ntreba care!
P.S. – în cazul în care vă-ntrebați “fata asta câte doage mai are”, aflați că
blogu-mi trece printr-o stare de profundă nepăsare
pe el chiar nimic nu-l doare,
râde când arunc în el cu rime banale.
… are, n-are, care, oare?
Râde tare!
Știe că inspirația mi-e undeva în zare…
exact, în depărtare!
3 Comments