Mi se trage de la lună. Uneori, aș telescopa-o, deși miopia m-ajută s-o văd mai mare decât prin lentilă. Nu știu cum se face că de fiecare dată când îmi mut cuibul, iar asta fac destul de des, mă trezesc adormind cu ochii-n lună. Își aruncă lumina pe perna mea, prin ochii mei, în capul meu, iese prin urechi și mă convinge nu c-aud voci, ci chiar că-mi vorbește. În felul ei, e drept, un stil care mă ridică din pat, mă proptește în fereastră și-mi cască ochii peste lume.
Orașul își păstrează cu încăpățânare străzile goale
Câte-un lătrat amorțit mai rupe din când în când tăcerea urbei
Vălul de fum de sub care privesc se topește în fața vitrinei unui magazin de lux
Văd umbre, apoi corpuri
Veste reflectorizante îmi îndreaptă cearcănele
Și simt cum dispar ultimele gunoaie
Luna a la Dăbuleni șterge ultimele dâre de praf
Orașul sclipește
Plasticul nu se mai vrea călcat în picioare
Tălpile au fost alungate
În curând voi pleca și eu
Nu mă mai împac cu deshidratarea de când i-am tăiat porția de soare
Be First to Comment