Prima dată când am auzit de FânFest habar n-aveam ce se întâmplă pe lumea asta şi de ce la câţiva km de mine sunt nişte concerte mult mai de ascultat decât ultimul văzut prin zonă (Talisman la zilele oraşului). Era plin de afişe cu-o moimă – am aflat apoi că aşa îi zice – colorată şi aparent revoltată. De ce? Ce auzisem ca semi-zvon pe atunci era că bunica unei prietene şi-a vândut casa de la Roşia Montană cu 1 miliard şi că toţi vor face asta că acolo se va săpa după aur şi cam atât. Mi se părea macabru de pe-atunci, dar nu înţelegeam mai mult decât că vom merge la ceva concerte faine cu nişte prieteni cu maşina. Şi-am fost, şi-am urcat mult şi nu înţelegeam corturile din zonă şi nici chipurile oamenilor şi poate nu eram singura. Tristeţea e că am plecat de acolo cu cea mai penibilă şi ultra-naivă grijă: că şoferul nostru o să fie oprit la filtre la întoarcere şi se pupase franţuzeşte înainte cu prietena lui care băuse o bere. Da, am stat doar o seară şi da, eram în perioada preadolescentă, deci nu prea întâmpinasem probleme mai mari decât alea de matematică sau ceva îndrăgosteală eşuată. Şi, ca să vă conving, vă mai spun că era vorba chiar de prima ediţie. Eram praf.
Tura următoare am ajuns ca din plop la FânFest. Cu un cuplu de căsătoriţi care-şi sărbătoreau o zi specială, dar prieteni fiind şi eu prin depresii călătoare, m-au luat cu ei să mă bucur de brazi, şi cătină, şi dealuri, şi vaci, şi somn în cort în trei. Şi cam asta a fost, m-am bucurat de Tăul dintre Brazi, că prin zonă era scena. Am rămas mirată să văd mult mai puţină lume ca la prima ediţie, deşi trecuseră ani buni. Aşa mi-am dat seama că atunci nu am fost singurul naiv aterizat la un concert Paraziţii. În 2011 abia am aflat cine e Eugen David, că am dormit la el în curte. Şi am văzut Noul Eldorado, şi m-au durut nişte cuvinte ale unei tanti: liniştea sufletească e cea mai importantă. Şi-am făcut poate cele mai frumoase fotografii cu natură moartă, dar care părea că învie odată cu băgarea în seamă. Aşa s-a şters un fir de praf.
Am plecat încărcată de gânduri, iar după un an m-am întors bucuroasă, pe-un motor pe post de copilot, cu speranţe de implicare. Mi-au fost retezate. M-a mâncat şi m-a măcinat grupul cu care-am fost, că am ratat şi concerte şi protest şi teatru şi conferinţe. Şi-au mai pus şi cireaşa pe balegă când s-au sustras de la plata cazării, deşi se cam ştie că banii ăia sunt pentru oamenii din Roşia care au o tărie de caracter care ne-ar îmbăta instant şi că trăiesc majoritatea din pasiuni şi alte cele ale muntelui. Au pus alţii praf pe mine.
Am urmărit apoi cu atenţie protestele, mesajele, gândurile şi diversele argumente. Mi-s dragi munţii, c-am crescut între ei, iar Roşia Montană nu e tocmai cea mai turistică zonă de vizitat în ţara asta, dar cu siguranţă nu-ţi mai vine să pleci de acolo după câteva zile şi speri s-o găseşti la fel la întoarcere. Argumentul meu e simplu. M-am născut şi am crescut într-un oraş cu muuultă poluare şi ştiu prea bine cum e să-ţi afecteze asta sănătatea. Şi dacă e să ne gândim la vreun viitor, oricât de bătrâneşte ar suna, sănătatea e viitorul. Degeaba purtăm lanţuri de aur şubreziţi şi ne minţim că asigurăm viitorul copiilor noştri. Vrea cineva bani pt medicamente şi lacrimi în faţa pădurilor?
Cu gânduri de explorat, plimbat şi aflat cât mai multe, am mers şi anul ăsta la FânFest. Mai mulţi oameni ca până acum, mai entuziasmaţi parcă şi mai grăbiţi. Workshop-uri, discuţii, filme, teatru, cărţi şi muzică. Am prins un film mut, dar a devenit repede şi orb şi surd, când m-am prins în nişte discuţii cu un om de acasă. Apoi m-am bucurat de muzica, care-n prima seară suna într-un fel de-ţi venea să plimbi stelele pe cer. Şi de linişte. Mai puţin la FânFest Lounge, unde simţeam cum pierd timpul. Aşa că mi l-am uns cu o felie de pâine cu untură şi ceapă, în căutarea ratată a ceva vegetal.
A doua zi, recunosc, aşteptam cu nerăbdare să aud cum sună Travka la munte (Travka la mare, dacă tot am adormit aproape de nişte folkişti veseli), dar mi-am umplut timpul pe la nişte conferinţe despre presa independentă. I-am ascultat pe cei de la ActiveWatch, Casa Jurnalistului şi VICE, oameni care se străduiesc să meargă pe firul jurnalismului de care de mult timp am impresia că se zbate să supravieţuiască. Şi cu zbateri o fac şi ei, dar cu pasiune şi tărie, comparabilă cu-a roşienilor care nu pleacă de-acolo.
De fiecare dată când treceam prin centru, îmi suna în minte acelaşi lucru: “Dacă vreţi să intraţi în mine, e gratis. Tururi ghidate de RMGC” sau cum te-ar f*te moca. N-am vrut să-mi bat prea mult capul şi-am preferat să descopăr eu nişte colţuri cu linişte. La ceva început de galerie, la câţiva metri de nişte tanga agăţaţi într-un copac, am găsit o Scânteia din ’84, cu semn de carte la articolul “Natura, aurul vieţii. Cum o apărăm?”. Ah, şi încă una cu Slujitorii Evangheliei, pe care am lăsat-o acolo. Am aflat apoi că nu acolo e biblioteca FânFest, ci peste deal după scenă, la hamace, unde găseai cam tot ce era nevoie pentru informare şi relaxare.
Revenind la Travka, aşteptaţi ca şi când, m-au trecut fiori de cianură când am văzut că Altar revin de vreo 3 ori la bis. Abia pe la jumătatea concertului lor mi-am dat seama că sunt oameni pe scenă, că mă furase ceva proiecţie. M-am trezit speriată când i-am auzit că se bucură să vadă “aşa mulţi oameni veseli şi atâtea feţe luminate”. E normal, Altar fiind, să te-aştepţi la mulţi preoţi în primul rând, dar eu n-am văzut nicio sutană. Doar nişte mineri care se lăudau cu lumina puternică de la frontalele lor şi cu senzaţiile lor de la pălincă.
Roşia Montană – un loc la marginea prăpastiei, un documentar pe care trebuie să-l vezi, m-a lăsat cu-aceleaşi gânduri ca Noul Eldorado văzut tot la Căminul Cultural cu doi ani în urmă. Mi-a plăcut mult un nene, puţin pişcat, care a început să se certe cu o tanti din film ce-şi vânduse casa pentru… “viitorul copiilor”. “Să-ţi spui ceva, doamnă dragă”, a început el, dar a fost hâşâit. Eugen David l-a rugat apoi să plece, când început să continue ceva cântec de prin zonă, auzit tot în film. Mi-a amintit de actorul din Killing Time, care cu o zi înainte lansa comentarii în stilul “artă în p*la” mea în timpul poeziilor recitate pe muzică de către cei de la Poetrip.
Protestul de duminică a fost paşnic, cu mesaje din toate părţile, cu jandarmi liniştiţi. N-am ajuns nici anul ăsta pe la DYI să-mi fac o pancartă, dar mai mult ca sigur ochii mei au căpătat forma frunzei roş-verde şi asta nu numai de la cearcăne. Marşul a început din locul unde anul trecut s-a oprit, că nu era autorizaţie. Adică din centru, înspre primărie. Nu înspre aia veche, renovată de corporaţie.
Tura asta am lăsat muzica pe planul doi sau trei sau undeva pe fundal. În afară de Travka, să ne-nţelegem. Cu toate c-au fost concerte care mai de care, mai puţin Celelalte Cuvinte, care m-au convins încă o dată că îmi plac toate celelalte cuvinte, mai puţin alea cântate de ei, ajungeam cam în fiecare noapte să am gânduri despre situaţia de la Roşia Montană. Într-o seară chiar am crezut că vorbesc cu un stâlp, după un monolog de vreo 10 minute cu-o tipă, despre observaţiile mele din ziua respectivă. Dacă interacţiona, poate-mi aminteam acum te miri ce revelaţii. În ultima seară am dezvoltat chiar o teorie de salvarea a Roşiei Montane prin… rostologire. Lemne, e drept, dar ăsta e aurul. Lemnul pe care l-am găsit pe jos şi l-am cărat după mine spunându-le tuturor că am găsit aur. Spre surprinderea mea, nu mi-am făcut niciun proces de conştiinţă când m-am trezit a doua zi cu un lemn în cort. Asta înseamnă să dormi liniştit. S-a dus praful, mi-am spart mintea.
Mai multe fotografii de la FânFest2013
Be First to Comment