De câţiva ani, de câteva ori pe an, mă întorc la hârtie, mai sacrific câte-o agendă primită moca pe la conferinţe, în ideea de a reveni la jurnal. Le abandonez apoi cât ai zice qwerty, pentru că nu mai am răbdarea, degetele, stiloul şi nici caligrafia potrivită. Mă întorc la taste şi orice gânduri aş avea, le adaptez online-ului.
Dar mi-am propus acum, cu dor de scris orice şi oricum, să fac un exerciţiu de sinceritate. Am început să scriu iar un fel de jurnal, ca pe vremuri adolescentine. Scriu urât, nu înţeleg a doua zi nimic, dar din ce pot descifra, îmi dau seama că aşa tare m-au îndoctrinat pereţii şi blogurile, încât şi în agenda aia pe care şi eu uit unde o ascund, scriu la fel precum scriu în văzul lumii. E o senzaţie de onestitate pierdută, pe care sper să o regăsesc practicând exerciţiul ăsta cât mai des, scriind pe hârtie, departe de ochi străini, aproape maxim de coşul de gunoi.
Pare cumva bipolară treaba cu scrisul aşa, dar când mă gândesc ce scriam în jurnalul meu de liceeană, îmi dau seama că mi-au rămas atâtea lucruri în subconştient de când nu mai ştiu să le scot din mine şi să le ascund undeva în scris, încât las la suprafaţă doar partea care vrea să fie văzută şi ajung să nu mă recunosc.
Asta aşa, că tot au apărut blogurile iniţial ca jurnale online. Permiteţi-mi să cred că jurnal înseamnă cu totul altceva când e vorba de a fi sincer cu tine.
2 Comments