Anul trecut de ziua ta îţi dăruiam Ghidul Nesimţitului şi o muzicuţă (că văzusem eu în Închisoarea îngerilor şi mi-am dorit să-i fac un astfel de cadou unei prietene dragi), iar tu ai crezut intrigată, după formă, că ar fi o pastă de dinţi. Anul ăsta, tu, nebuna cu ochii ascuţiţi ţi-ai zărit cadoul pregătit de tresuteşase-iste la mine sub pat şi ţi-ai stricat surpriza cu ceva zile înainte. La anul aş vrea cel puţin să te pot îmbrăţişa!
(scrisoare de la mulţi ani pentru fiinţa cu buzele roşii şi părul bogat, fiinţa ce zace în patul verde, pentru ciorbofila camerei)
Sunt aproape trei ani de când te ştiu. Da, pe tine, fata cu simţuri de focă şi ochii precum nasturii. Recunosc că în primele zile mai degrabă mă speriai decât să îmi doresc să te cunosc mai îndeaproape. Erai înfiptă sau cel puţin aşa-mi păreai cu vestimentaţia ta sport, pierce-ul negru în sprânceana stângă şi cu tipul acela dubios mereu în dreapta ta. Aşa apăreai la facultate, până când prinsă de munci şi alte treburi ai început să vii mai răruţ şi să-ţi motivezi absenţele prin telefon. Şi oarecum, aşa şi cred că am început să ne cunoaştem.
SMS de la tine: Diana, spune-i te rog şefei de grupă să mă pună şi pe mine prezentă că s-a luat curentul pe tramvai.
Însă din cauză că eu la vremea respectivă îmi ţineam telefonul pe silenţios şi nu răspundeam la timp, s-au cam rărit telefoanele. Apoi ne-am regăsit la balul bobocilor când ai vrut musai să ne facem o poză. M-ai surprins! Eu te credeam o „fiţă”, tu probabil, vedeai în mine o fată prea cuminte, retrasă şi deloc sociabilă.
Îmi amintesc cu drag când ne-am întâlnit la biblioteca universitară (prima şi ultima dată când am vizitat-o). Îţi pierduseşi bobiţa de la pierce şi am început să te-ajut s-o cauţi. Îţi dau o bere dacă m-ajuţi s-o găsesc, au fost cuvintele care au mai alungat din „teama” de a mă apropia de tine, deşi la vremea aia berea îmi era destul de străină.
Apoi a urmat o vară în care ne-am cunoscut mai bine online şi ne citeam una alteia blogul în secret. O vară în care am dat de tine la mare într-un club prea sclipicios din care am fi fugit amândouă. Iar la sfârşitul verii aveam aceleaşi împliniri şi dorinţe: aveam loc la buget, loc la cămin şi ne mai doream să găsim iubire întoarse la Sibiu, mai ştii?
Poate căminul, lagărul ăsta bătrân, ne-a apropiat cel mai tare. Cu bune şi rele, cu olteni şi cu alţi nebuni, cu locul de ieşit la fumat unde veneam să-ţi ţin de urât, căminul în care ne întorceam dimineaţa după zeci de nopţi retro. A mai fost şi sesiunea ca-n poveşti în care cu greu ne puneam pe învăţat şi ne-am fi dat ignore măcar cât să dăm atenţie câtorva pagini, dar apoi veneau examenele cu rezultate mai bune decât ne-am fi aşteptat.
Te-am luat apoi şi te-am cărat la Cluj cu cele mai ieftine mijloace de transport. Am făcut autostopul şi-am mâncat cipsuri în maşina unui om ce asculta muzici populare la maxim, iar tu filmai dealurile albaneze. Apoi cu personalul şi poveştile pescăreşti şi nebunia noastră de a pronunţa cuvintele de la coadă la cap, „născându-se” aşa acinruf arăf iţnid. Iar la întoarcere eu n-aveam somn, dar aveam chef de dans, iar tu dormeai dusă, dormi-ţi-ar ochii.
Din Cluj ne-am întors răcite cobză şi-apoi ne-am petrecut între prieteni la nunta copiilor, prima nuntă la care ai fost şi la care săreai în sus de bucurie de fiecare dată când aveai ocazia să spui: asta-i de la mine, de la Ploieşti!
Cea mai aventură minunată a fost excursia în 2 de 1 mai. Cum ne-am luat noi urşii în spate şi-am gonit în miez de noapte spre gară, iar din Braşov au apărut cfr-iştii dubioşi care puneau de o grevă la Bucureşti şi a trebuit să zacem pe holuri şi să ne minunăm de prostia unei lidere parfumate. Iar la Bucureşti ţi-am cunoscut unii dintre cei mai dragi şi amuzanţi prieteni, dar şi cei care te lasă baltă uneori. Mai ştii cât am plâns ca două animale bătute înainte să cânte Anathema în concertul prea mult dorit? Şi cum să n-o faci când în sală se aflau şi fiinţele nisipoase şi cu antene care ne-au rănit, fiinţe cu alte vieţi şi preocupări.
Şi până-n Constanţa tot chinuite lângă buda din tren am stat. Şi ajunse la mare, blege după atâta drum, ne-am lăsat racolate de primii care ofereau cazare. După un somn de nevoie ne-am trezit aproape singure pe plajă în faţa scenei pregătite de Ridzi. Muzica ne ungea sufletele iar noi îl priveam pierdute pe omul nisipurilor cum se târa.
Ziua de 1 mai ne-a aruncat cât mai aproape de epavă şi ne-am lăsat duse de gânduri şi de valurile ce se spărgeau puternic în faţa noastră, cu nisipul printre degete şi travka în căşti. Iar serile le-am petrecut zbenguindu-ne în faţa basului şi a tobei mari, ori a bunicăi care bătea toba, după care le prelungeam cu statul la coadă în White Horse pentru o bere care pe cât de ieftină era, pe atât de greu de înghiţit. La White Horse, locul unde i-am cunoscut pe Iisus sănătosul, Sandman junior, vrăbiuţa, băiatul cu mascota pierdută etc. La întoarcere am zăcut ca boschetarele pe bordurile din gara constănţeană, locul de unde am fost expediate automat şi unde era să-ţi fure ţie hoţii… ceva din geantă.
Întoarse la Sibiu şi fără prea mult chef de şcoală am tras una de alta să ne terminăm proiectele, apoi nu a reuşit nimeni să ne mai scoată festivalul de teatru din cap. Zile cu spectacole şi cu articole şi nopţi cu mici, bere şi dansuri până-n zori la clubul festivalului.
Nici vacanţa de vară nu ne-a ţinut foarte depărtate. M-ai chemat la Tia la Aref în munte, locul în care până şi somnul mi-era liniştit şi m-ai dus să vizitez cam tot ce se putea pe acolo.
Apoi te-am luat cu mine la mare, cu chiu şi vai, că nu voiai să călătoreşti marţea. Din nou White Horse, de data asta şi soare. Tot amândouă am fost singurele care s-au aventurat la răsărit să guste valurile. Am alergat în apă ca nişte copile spre nişte vise împlinite şi-am ieşit râzând înfrigurate, iar tu aveai păr de câine ud sau rasta cum îţi plăcea să spui.
Anul trei ne-a adus şi mai aproape, printr-o mişcare similară cu cele de pe tabla de şah, am aterizat cu tine în cameră şi chiar dacă mi-era teamă ca fiind mai aproape de tine să nu distrug prietenia prin paranoia mea de toate zilele, se pare că am supravieţuit şi chiar dacă ne-am vărsat nervii prosteşti uneori, sunt sigură că a fost cea mai bună alegere pe care o puteam face, să vin la o distanţă de nici 2 m de tine, să vin în 306, unde am impresia că sunt acasă. Mi-ai făcut cunoştinţă cu colegele tale şi toate m-aţi făcut să mă simt ca şi cum am fi fost mereu colege de cameră.
Deşi ştiu că de prea multe ori ţi-am spus, supărată, că nu mă înţelegi, tu ai fost cea care m-a înţeles uneori mai bine decât o făceam chiar eu şi asta pentru că simţeai de multe ori la fel, pentru că ai trecut prin aceleaşi lucruri şi pentru că reacţiile noastre se aseamănă destul de mult.
Îţi mulţumesc că după toate nebuniie ai rămas alături de mine şi nu m-ai alungat. Şi-ţi mulţumesc pentru că ne povesteşti în fiecare dimineaţă ce ai visat. Şi că ne rogi să te lăsăm să fumezi în cameră (deşi-s sinuzitată şi nu te mai las).
Îţi mulţumesc, vaco, pentru că mă laşi să te fotografiez în fel şi chip şi că-mi împrumuţi placa de păr. Îţi mulţumesc că ai o inimă atât de mare încât încape tot 306-le în ea şi că ai împrumutat boxe ca să ne putem răzbuna pe Simonel. Îţi mulţumesc, rădaşco pentru toate amintirile frumoase şi mai ales, pentru ce va urma.
One Comment