Sala Casei de Cultură a Sindicatelor din Sibiu a fost mai mult decât plină în a treia zi de festival. Aşteptau cu toţii în înghesuiala lor, „Visul” lui Dan Puric. Piesa a început după minute bune de aşteptare.
La piesa lui şi cu Dan Puric nu pare a fi nevoie ca spectatorii să-şi închidă telefoanele cum bine suntem anunţaţi şi rugaţi la începutul spectacolelor de teatru. Ba din contră, dacă mergeţi la Visul, vă sfătuiesc să vă rugaţi prietenii să vă sune în timpul piesei şi să uitaţi de opţiunea “silent”. Artistul ştie să improvizeze, pare pregătit de orice “atac”. Chiar de e singur pe scenă, reacţiile sălii parcă îi umplu show-ul. One-man-show-ul. Totuşi, prea la timp aş spune că a răspuns acestui atac. De telefonul care a sunat în sală e vorba, apel la care Puric a răspuns şi a stârnit prea multe hohote. Fără a fi complet sigură, prefer să cred că într-adevăr a sunat un telefon în sală şi nu e parte din regie, deşi, răsfoind o altă cronică a aceluiaşi spectacol, am aflat că şi atunci a sunat un telefon. Oare avea aceeaşi sonerie?
N-aş spune că avem de-a face cu prea multă spontaneitate, surprindere în Visul lui Dan Puric. Am zâmbit şi chiar am râs de câteva ori, dar în final mi-am cam pierdut răbdarea. Publicul de ieri s-a încadrat în categoria aplaudacilor neobosiţi, fapt ce l-a făcut pe cel de lângă mine să numească întregul eveniment “Festivalul Internaţional de Aplauze”.
În one-man-show-ul de pe scena Casei de Cultură, limbajul trupului e cuvântul cheie. Doar e vorba de pantomimă. Artistul, în mai bine de o oră, ne-a prezentat prin gesturi, câteva din visele sale. Un aşa zis „concert la pian” în care el, protagonistul, lasă mâinile să-şi facă de cap, mâini care surprind şi amuză printr-o expresivitate puternică. Mai apoi, artistul se visează ori cowboy ori evadat şi-l surprindem când călare, când pedalând puternic împrăştiind şi râsete şi aplauze (din nou, prea multe) şi energie.
La jumătatea piesei, Puric pare să-şi fi terminat prestaţia şi face câteva plecăciuni. Palmele celor din sală îşi intră iar în rol. Se întoarce apoi, îşi cheamă şi calul timid, mai trage puţin de ham şi de timp (al lui, al nostru), după care, cu graţie – trebuie să recunosc – îşi duce paşii, palmele spre alte vise.
Cred că dacă Dan Puric ar fi pus în situaţia de a inventa totul pe moment, s-ar descurca de minune. Parcă aş prefera să îl văd la un stand-up comedy, chiar şi aşa, mim cum e el mai expresiv. Am râs, recunosc. Am aplaudat, dar nu mi-am lezat palmele şi poate nici n-am ştiut să o fac la timp. Şi am ieşit din sală (cam greu, că a fost nebunie), cu un gust sec, nu amar.
Credite foto: Scott Eastman, fotograf oficial FITS
articol publicat aici.
Be First to Comment