În Sala Studio a Teatrului “Radu Stanca”, o trupă spaniolă de la Teatro Del Velador, a pus în scenă, în cincea zi de festival, spectacolul Noaptea/La Noche. Piesa este regizată de Juan Dolores González Caballero (cel care s-a ocupat şi de decor) şi reprezintă adaptarea piesei “Nevăzătorii” a dramaturgului belgian Maurice Maeterlinck, un exponent al teatrului simbolist. Acelaşi autor l-a inspirat şi pe Becket, “Noaptea” nu e decât o altă formă a aşteptării.
N-a venit încă?
Cinci muzicieni orbi care au plecat de la sanatoriu în vacanţă, au rămas fără însoţitorul lor, un preot. Aceştia sunt disperaţi şi pierduţi, iar singurul lucru după care tânjesc este întoarcerea preotului dispărut. Rămaşi singuri, muzicienii privaţi de bucuria luminii, a imaginilor, sunt supuşi mai multor stări începând cu teamă, panică şi continuând cu speranţă.
Unul din orbi, mai norocos, spune că vede o uşoară lumină albăstruie când e soare, apoi îşi pierde şi această inutilă calitate. Din când în când i se pare că vede umbre şi simte pe mâini lumina lunii. În smintirea lor, ajung să abereze, să facă haz de necaz, unul din ei “aude stelele”, altul spune că visează că vede, al patrulea vede cel mai bine când visează.
Ca să plângi trebuie să vezi
Personajele, în îmbulzirea lor printre cele câteva scaune şi frunze din carton ce întregesc decorul simplu, mi-au adus în minte izbitoarea imagine creionată de Jose Saramago în al său “Eseu despre orbire”. Aici, însă, totul e întunecat.
La fel cum Becket îşi plasează personajele la marginea unui drum de ţară, lângă un copac, în aşteptarea lui Godot, cei cinci orbi zac singuri într-un fund de pădure. Ajung treptat şi la faza îndoielii. Unul din orbi spune: “Suspectez ceva de ceva timp: suntem ascultaţi”. În acelaşi timp, alt orb, care pe deasupra era şi surd, începe să plângă. Aici îndoiala atinge cote maxime. “Ca să plângi trebuie să vezi”, spun ceilalţi şi încep să se ţipe şi să se caute haotic.
Suntem toţi nişte oameni care aşteaptă
Nenorocirea lor este privită când cu ochii-n lacrimi, când cu zâmbete subţiri. Încrederea, deşi stau puternici în aşteptare, e tot mai redusă. Nici rugăciunea nu pare să-i mai întărească. Chiar la începutul spectacolului, orbul-surd se roagă, lucru care îi scoate din sărite pe ceilalţi. Au nevoie şi de linişte, dar şi de ei împreună. În drama în care se găsesc nu le rămâne decât să aştepte. Pline de emoţie sunt momentele în care aceştia se adună şi cântă. Un vals cu tente optimiste care te face să pluteşti şi să simţi tot mai aproape senzaţia de „râs-cu-plâns”.
Credite foto: Dragoş Spiţeru
articol publicat aici.
Be First to Comment