Zilele astea Timişoara stă pe buzele şi tastele multor bloggeri. Mai în glumă, mai în serios, mai oficial, mai mult neoficial, am fost şi eu invitată la ceea ce o să fie prin #timisoaranoastra.
Mi-am amintit de Timişoara cu drag când am văzut imaginea de mai sus, aici. Am avut-o wallpaper în toată clasa a 12-a, mi-am pus de mai bine de zece ori pumnii sub bărbie şi am visat la oraşul ăsta. Acum, când mă gândesc la Timişoara, mă gândesc la prietenie. Am puţini, dar buni prieteni acolo. Mă gândesc la oameni faini, iar aici intră câţiva bloggeri. Pe unii abia aştept să-i cunosc sau măcar să mă asigur că există. Că tot urlam într-o postare mai veche despre oamenii minunaţi pe care nu-i cunoaştem. Nu sunt interesată de discuţiile legate de comunitatea bloggerilor de acolo, sunt doar conştientă că sunt câţiva chiar tari, unii mai cinefili, alţii iubitori de lectură, de interneţi etc.
Am cunoscut Timişoara acum cinci ani. Eram pe clasa a 11-a mai exact şi nu mi-au trebuit nici zece minute în oraşul de pe Bega până să zic: aici vin la facultate! Mi-au trebuit apoi doi ani ca să mă răzgândesc. Nu din cauza oraşului, pe care l-am mai vizitat acum trei ani la admitere, ci pentru că… aşa a fost să fie ori aşa îmi place să spun. Oarecum, a fost cea mai grea alegere pe care a trebuit să o fac în 20 de ani. Am ales Sibiul şi de fiecare dată când nu mi-era bine mă gândeam: La Timişoara ar fi fost altfel. Stupid, ştiu, dar sigur ar fi fost altfel. Mai rău, mai bine, you can never tell! Oricum, facultatea de balet, punctul central al alegerii, ar fi fost slabă în orice oraş al ţării. Dar să nu intru în altfel de regrete.
Poate pentru că vreau să păstrez Timişoara în mintea mea la nivelul de oraş ideal, nu l-am trecut pe lista pentru master. Ştiu cum m-am săturat de Sibiu în trei ani. Nu că aş fi exagerat de nestatornică, dar nu vreau să am sentimentul ăsta şi pentru Timişoara. Mi-e prea drag. Dacă îl feresc de mine, atunci când îl vizitez, bucuria mi-e mai mare.
În Timişoara am văzut prima dată o cerşetoare surdo-mută deloc surdă şi nicidecum mută. Am rămas mască, copil naiv. Eram cu bunica unei prietene în ceva piaţă de legume, căutam liniştită nişte ceapă când din senin, cerşetoarea i se adresează bunicuţei întrebând-o de sănătate. M-a surprins atât de tare încât îmi venea să strig: Minune! I know, how silly!! Cuprinsă de mirare am auzit-o spunând apoi că Dumnezeu ştie că ea se preface ca să-şi ajute copiii.
Eram fascinată la un moment dat şi de mediul rural din Timiş. Am stat câteva săptămâni cu o prietenă la bunica ei – cea de mai sus – într-un sat la vreo 30 km de Timişoara. Mi se părea incredibil satul de câmpie, cât de drept şi de ordonat e totul, cum sunt organizate străduţele. Ziua priveam uitând de mine câmpia prea galbenă încărcată de floarea-soarelui, iar noaptea îmi rupeam gâtul cu ochii find pe cerul care parcă nu se mai termina. Adevărul că atât de infinit ca la câmpie nu am văzut niciodată cerul. Parcă şi numărul stelelor era dublat. Mi-a plăcut să văd şi cât de deschişi sunt oameni, dar şi bârfitori, ca peste tot. Mă minunam de “ciao”-ul auzit de la toate porţile şi aruncam de câte ori aveam ocazia câte un“ie” sau “no”.
No, Timişoara, ne revedem curând!
6 Comments