Răspunsul, pe scurt ar fi: pentru că n-am PCR. Și nu la partidul comunist român mă refer, deși s-ar arunca unii să repete obositul clișeu: era mai bine atunci, ci la pile, cunoștințe și relații.
Totuși, să mă lungesc puțin. Nu mi-e bine într-un loc unde se blamează școala și nu este răsplătită pe merit munca intelectuală. Nu vreau să mă lamentez că am cine știe ce extra studii, pentru că atâta timp cât sunt făcute pe meleaguri mioritice își pierd automat din valoare, dar fie școala cât de rea, când îți dai interesul, înveți pe lângă, încerci cum poți să mai și practici, ajungi la final să te simți un om capabil, pregătit. Dar pregătit pentru ce? Pentru împărțit CV-uri în stânga și dreapta fără răspuns? Pentru așteptări, speranțe și încredere tot mai scăzute.
Măcar e bine că am blog și-mi pot elimina frustrarea. Frustrarea că am terminat deja o facultate și că nu găsesc un amărât de job. Că nici măcar de-un simplu colaborator nu are nimeni nevoie, iar când se eliberează câte un post îți cer experiență. Aia pe care nu ți-au oferit-o când te-ai oferit aproape voluntar.
Cam așa e azi, când o facultate face oricine, tâmpită mai e metoda dosarului și mai ales, cu-o diplomă se-alege oricine, inutilă-i hârtia galbenă pentru mulți.
Să ne imaginăm numai un viitor dascăl, absolvent de ceva facultate, prinde cu relații un post de titular pe te miri unde, cu pile bineînțeles, deși lucrarea de la titularizare s-ar fi notat cu… 3, 75 să zicem (nu mai știu care era media). Cum să iasă de sub tutela unui astfel de învățat, un om care pe lângă alte ambiții, să poată s-o țină strâns și pe aia de a schimba ceva, de a se implica, de a învăța în primul rând și apoi de a aplica. Nu-s de vină numai profesorii slab învățați. Sunt, ca peste tot, și oameni dedicați. Dar aici intervine altă problemă. Sunt slab plătiți. Foarte slab, tot mai slab. Lect. univ. dr. cu 20 de ani de experiență în mediul universitar – 1200 Ron. E umilitor! Așa nu-ți mai vine să faci nimic, îți bagi picioarele și pleci din țară. Dacă poți. Dacă nu, rămâi, păstrezi locul de muncă și predai pe măsura plății, în scârbă. Cam așa se întâmplă în orice domeniu. Și e trist. Profesorii devin sictiriți, iar elevii/studenții tot mai puțin interesați. Dar ei sunt viitorul. În ritmul ăsta nu văd niciun fel de progres. Susțin cu tărie răsplata muncii intelectuale, ea ne formează și ne poate motiva.
Sunt mulțumită că în liceu încă am mai avut parte de profesori devotați care ne-au învățat să devenim oameni, chiar dacă alții se minunau și râdeau că tot ei le-au fost profesori și părinților noștri, dar tocmai faptul că acești oameni au ajuns să iasă la pensie după ce s-au mai încheiat două promoții după a noastră, e stâlp al formării noastre. Sunt mândră de gândirea analitică pe care-am câștigat-o în liceu. Și de jocul cu metaforele pe care l-am prins în facultate. Și cel mai mult îmi doresc să pot face ceva cu toate astea, dar, bineînțeles, să-mi pot asigura și-un trai normal, decent.
Dar, dacă nu am pcr, degeaba-s toate. Nici nu vreau să mă gândesc încotro ne îndreptăm și câte resurse și idei se pierd prin promovarea valorilor cu pile, nu mă refer în special la mine, sunt mulți în situația asta: au multe de oferit, știu să-și facă bine treaba, dar rampa de lansare nu mai e ce-a fost odată și fără un sprijin mai aparte nu te mai poți înălța.
Rămân cu gândul că tot ce știu, pentru mine știu, pentru mine am învățat, deși plăcut nu e, mai ales când știi că dacă totul ar fi altfel, ai putea schimba o fărâmă de lume.
4 Comments