Jurnalistul de succes nu se naşte, se face. Cele mai…
Tag: jurnalism
Cristian Lupșa și Lavinia Gliga, jumătate din echipa full time a trimestrialului Decât o Revistă, au stat de vorbă azi (până scriu se face ieri, ooops, s-a făcut deja), la Book Corner, cu cititorii clujeni. Au adus cu ei numărul 7 al revistei (vol. 1, că 2 apare în decembrie), o ediție ce are ca temă “puterea”, mai exact, puterea „cuvintelor și poveștilor”.
Și pentru că în cazul poveștilor ce se desprind din paginile DoR contează “ce vezi dincolo”, cei doi editori ne-au povestit unele lucruri care se află dincolo de revistă.
Janis Joplin izbucnind pe fundal cu al său ascuţit Summertime şi versuri culese din Shakespeare, Sarah Kane şi Luigi Pirandello. Printr-o formă de teatru tranşant de deschisă, one-man-show-ul oferit de artistul italian, Pippo Delbono, ne arată disperata poveste autobiografică a acestuia.
O sală simplă şi destul de mică. În mijloc o masă pe care zac două sticle şi un pahar, un scaun şi un microfon. Şi artistul. Nu e nevoie de altceva când te afli în preajma acestui om dispus să-ţi ofere tulburătoarea lui poveste. Una de iunie, una ce te răscoleşte şi pe care n-o vrei veridică. Te laşi purtat de tot ce-ţi exprimă Pippo, dar prinzi atât de mult drag de el că, cu tot farmecul povestirii, nu vrei să fie adevărat ce tocmai ai descoperit.
O poveste plină de emoţie a fost spusă în a opta zi de festival la Sala Studio a Teatrului Naţional „Radu Stanca”. O parte din compania lui Pippo Delbono din Italia a fost prezentă la Sibiu. Mai bine de 80 de minute, Pippo ne-a spus povestea lui de iunie. Da, povestea sinceră a artistului italian este pusă pe tavă şi completată de câteva fragmente din spectacolele realizate de el uitându-se în viaţa lui: „Strigătul”, „Vremea asasinilor”, “Furia”, “Henry V” etc. Acesta a cotrobăit prin cele mai sensibile sertare şi ne-a purtat prin cadrele dezolante peste care el a trecut cu tărie şi încredere.
Pentru că tot scriu profiluri pentru Cuvinte online m-am gândit să postez aici primul portret făcut de mine unei colege, anul trecut pe vremea asta.
Două săptămâni de când am văzut-o n-am ştiut dacă e băiat sau fată. E tunsă mai scurt decât pare, fără podoabe şi haine strânse de trup, foarte lejeră-n vestimentaţie şi mai ales naturală. Cum toate fetele-şi fălesc buzele-n ruj şi-şi arcuiesc cum pot mai tare genele, ea apare şi ne surprinde cu o doză de energie naturală. Un tricou uşor lărguţ, blugi şi adidaşi, rucsacul în spate. Şi atât. Simplu.
Ea e Kati, viitor jurnalist. Mereu grăbită, apare val-vârtej când nici nu te-aştepţi alergând spre câte o conferinţă de presă. Sunt aproape doi ani de când lucrează la radioul facultăţii, Radio Antena Sibiului, într-un cadru foarte prietenos. Îi place ceea ce face, spune că i se potriveşte, însă fiind o fire nestatornică, simte nevoia de altceva. De ce, nici ea nu ştie încă. “Cel mai nasol lucru la mine este faptul că mă plictisesc repede. Mă simt ca un copil de trei ani care se joacă cu un lucru după care vede ceva mai fain şi lasă jucăria pe are a avut-o şi pleacă… Mi-e frică să nu mă las de meserie, că m-am plictisit”, mi-a spus Kati.