Janis Joplin izbucnind pe fundal cu al său ascuţit Summertime şi versuri culese din Shakespeare, Sarah Kane şi Luigi Pirandello. Printr-o formă de teatru tranşant de deschisă, one-man-show-ul oferit de artistul italian, Pippo Delbono, ne arată disperata poveste autobiografică a acestuia.
O sală simplă şi destul de mică. În mijloc o masă pe care zac două sticle şi un pahar, un scaun şi un microfon. Şi artistul. Nu e nevoie de altceva când te afli în preajma acestui om dispus să-ţi ofere tulburătoarea lui poveste. Una de iunie, una ce te răscoleşte şi pe care n-o vrei veridică. Te laşi purtat de tot ce-ţi exprimă Pippo, dar prinzi atât de mult drag de el că, cu tot farmecul povestirii, nu vrei să fie adevărat ce tocmai ai descoperit.
O poveste plină de emoţie a fost spusă în a opta zi de festival la Sala Studio a Teatrului Naţional „Radu Stanca”. O parte din compania lui Pippo Delbono din Italia a fost prezentă la Sibiu. Mai bine de 80 de minute, Pippo ne-a spus povestea lui de iunie. Da, povestea sinceră a artistului italian este pusă pe tavă şi completată de câteva fragmente din spectacolele realizate de el uitându-se în viaţa lui: „Strigătul”, „Vremea asasinilor”, “Furia”, “Henry V” etc. Acesta a cotrobăit prin cele mai sensibile sertare şi ne-a purtat prin cadrele dezolante peste care el a trecut cu tărie şi încredere.
Actorul ni se confesează prin cele mai simple ş naturale gesturi. Tocmai de aceea nu poţi să nu empatizezi. Improvizaţiile sunt elemente cheie ale acestui spectacol şi nu e greu să apelezi la ele când e vorba de viaţa ta. Ca să mai destindă atmosfera, Pippo mai făcea şi glume şi te uluia prin detaşarea lui faţă de durerea poveştilor de iunie. El nu-şi plânge de milă, ci-şi transformă povestea într-un spectacol atipic de teatru, unul care te face să vrei să-l îmbrăţişezi măcar în gând.
Deşi povestea lui numai amuzantă nu e, modul în care Delbono a expus-o l-a făcut pe spectator să treacă prin toate stările. La fel cum şi actorul a cântat, a urlat, s-a dezbrăcat, a râs şi-a plâns, şi spectatorul a putut să simtă cum un strigăt mut i se opreşte în gât (chiar dacă-s 100% convinsă doar de spectatorul din mine că a trecut prin asta, ştiu că lacrimile pe care le-am văzut scurgându-se în final pe mutrele multora n-au fost din pricina proastei traduceri).
Povestea începe cu el în ipostaza unui bun copil de altar – „eram cel mai bun copil de atar, chiar dacă toţi copiii de altar sunt buni”. Aici, bunătatea, i-a fost prezentată într-un mod mai dificil de înţeles, prin atingeri atât din partea şefului copiilor de altar cât şi din partea preotului. Din aceste întâmplări, Pippo a dat naştere spectacolului „Strigătul”- o poveste despre putere, despre un preot şi mai ales, despre dorinţa tot mai arzândă pentru libertate.
„Vremea asasinilor” este tot o poveste de iunie şi are ca pivot idila dintre Pippo şi un prieten, poveste sfâşiată de mâna drogurilor. În 1978, pe vremea campionatului mondial de fotbal, atunci când spiritul masculin al italienilor este în floare, s-au cunoscut cei doi, iar prietenia lor s-a transformat foarte repede în dragoste. Toate bune şi frumoase până când prietenul lui a vrut să fumeze marijuana, apoi a vrut opiu, apoi heroină. „La început m-am drogat şi eu cu el, dar din dragoste, doar din dragoste”. Pippo şi-a dat seama că heroina nu duce decât la moarte şi ca să scape s-a înscris la şcoala de teatru. „După două luni de mers la şcoala de teatru te simţeai un pic actor”. Aici l-a cunoscut pe Pepe Robledo (cu care e prieten şi astăzi şi care a fost prezent în sală la Sibiu). Pe Robledo, Pippo l-a asociat încă de la început cu Jimi Hendrix. Ca să scape de gândul prietenului lui încătuşat în lumea drogurilor, Pippo a plecat cu Pepe să joace teatru. A aflat apoi că prietenul lui drag suferit un accident. După două luni de stat în comă, acesta a murit.
„Furia”, o altă poveste din luna iunie a vieţii lui Delbono se naşte din vestea macabră primită de artist în urma unor analize. Eticheta de „seropozitiv” l-a purtat pe Pippo prin foarte multe cabinete psihologice, care mai de care mai bizare. Nu l-au ajutat cu nimic. Ajungând la un spital de boli mintale, actorul l-a cunoscut pe Bobò un surdo-mut de 73 de ani care a stat internat în acel spital 45 de ani. Aceştia s-au împrietenit, iar Bobò face şi el parte din trupa de teatru a artistului italian. A fost, bineînţeles, şi el prezent la Sibiu. Ciudată senzaţie! Pippo ţi-l creionează atât de clar în minte pe Bobò încât îţi devine prea drag, iar în momentul aplauzelor, când apare şi Bobò pe scenă (exact cum ţi l-ai imaginat!) ai vrea să faci ceva ca el să simtă o parte din simpatia ta.
Substanţa poveştilor de iunie se poate găsi în trei cuvinte puternice pe care Pippo ni le promite încă de la început, dar abia după ce povestea îşi găseşte culcuş, acesta ni le dezvăluie. Sau se dezvăluie. De parcă tot spectacolul nu ne-ar fi spus deja că acele trei cuvinte de care mama lui nu trebuie să audă sunt: seropozitiv, homosexual şi budist.
Pippo Delbonno s-a născut în Varazze în sudul Italiei în 1959 şi a început să lucreze într-un teatru tradiţional după o serie de evenimente – o perioadă în care a trăit în Asia unde a devenit budist şi a studiat dansurile orientale. În 1980 şi-a format o companie de teatru „Pippo Delbono”. Pippo a declarat într-un interviu că teatrul reprezintă pentru el o formă de dragoste nu de şoc, dar crede că e nevoie mereu să stârnească revolta prin jocul actoricesc, să aducă publicul cu “picioarele pe pământ”. Tocmai de aceea pune accentual pe luciditate prin piesele lui.
Credite foto: Dragoş Spiţeru
[…] 2010 l-am întâlnit prima dată pe Pippo Delbono, tot aici, la festivalul de teatru de la Sibiu. M-a […]