Se zice, din basme aiurea, că dacă nu vine Moș Crăciun, înseamnă că ești rău, foarte rău, dar mai ales, că reușești să fii așa un an întreg. Ei bine, mie foarte des mi se reproșează că aș fi rea, chiar dacă în ultima vreme n-am mai prea auzit-o, ori că m-au ferit oamenii, ori că m-am ferit eu de a fi. De la o glumă neporivită, o ironie care nu-i tocmai la locul ei și vorbe cu straturi de sarcasm, reușesc să scot de toate. Știu că nu-i bine, dar uneori vorbesc și-apoi gândesc. Și-mi primesc palme, urâte! Când ajungi să vezi cum toți cei din jur se vorbesc pe la spate și, în semn de integrare, spui și tu odată ceva, jap, o palmă sau o insultă. Ok, sunt foarte rea, trecem mai deoparte.
Asta să-mi fie, eventual, explicația la capitoul cadouri. Nu mă refer la cele de la Moș Crăciun, de care am uitat acum câteva secole, ci la cele normale, așteptate oarecum, cadourile de ziua mea. Mama mereu mă certa că le cumpăram prietenilor cadouri drăguțe cu fiecare ocazie, iar eu rămâneam mereu pe dinafară. N-au fost puține dățile când mi-am golit portofelul ca să nu m-aleg nici măcar cu un La mulți ani! Dar n-am treabă cu asta, trec peste, deși sunt câteva minute precum un copil care nu-și primește jucăria ori desertul.
Uneori, se întâmplă, chiar dacă nu la timpul potrivit, că deh, circumstanțele, să primesc și eu te miri ce pufoșenii simpatice. Lucruri pe care eu i le-aș face cadou cuiva, pe care n-aș da banii pentru mine, dar mi-ar plăcea să le pot vedea la mine în cameră. Atunci mă bucur sincer și mă simt răsplătită pentru tot timpul ăsta de, să-i zicem, un fel de așteptare. E senzația aia că ai dat ceva și trebuie să primești la rându-ți… cândva. Sentimentul nu e nasol deloc, mai ales prelungit, dar după ce uiți de el, cam uiți și de tine.
2 Comments