“Fel de sfârșit”

Tura asta, spiritul Crăciunului, care de ceva ani se sfiește să apară, e furat de “sfârșitul lumii din 21 decembrie”, acest Grinch al anului 2012. Ce fel de sfârșit așteptăm, când mall-urile sunt asaltate, avansurile pentru revelioane demult date, scrisorile pentru Moș Crăciun sunt agățate în ferestre, iar calendarele electronice care ne însoțesc peste tot nu-s realizate de mayași?

Ce fel de sfârșit e ăsta, peste care să nu mai putem trece? Din observațiile mele, poate fi mai degrabă un fel de sfârșit al… bunului simț, darurilor din suflet, al transparenței, empatiei, naturalului, al florilor lăsate să crească, al brazilor uciși an de an, al înțelegerii dintre oamenii și poate al comunicării care făcea punți între noi. Punțile se prăbușesc treptat, interpretările nu se sfârșesc niciodată, unii cred că niciodată e aproape. Preocupați de asta, nu mai privesc în interior.

E un sfârșit al regăsirilor, al conștiinței de sine, al preocupărilor firești, al bucuriilor mărunte. E un fel de început al complicațiilor, al pânzelor țesute între noi de minți tot mai bolnave. Îl simt ca pe un fel de sfârșit al umanului, iar asta nu din 12.12.12, nici odată cu 21.12.12, ci ca un ieri pe care nu-l mai poți cuprinde și un mâine care aștepți, poate cu teamă, să te surprindă.

Propun nu să ne forțăm să intrăm într-un spirit de sărbătoare, care e acoperit de tente apocaliptice, nu să dăm daruri pentru a ne simți noi mai bine, ci să ne cadorisim pe noi cu o privire în interior, o cădere în noi, cum îmi place să spun… Poate fi chiar o revelație, dacă ne putem acorda răgazul, nu una cu gust fatidic, una de trezire, urmată de trasee bazate pe ceea ce pornește din noi, de alegeri necondiționate de cifre fatale.

E un fel de sfârșit al privitului în jur, când ceea ce pornește din noi a luat-o pe cărări încrucișate. E un fel de restart, dacă tot există tentația de a acorda o oarecare atenție unor zile programate a fi speciale de medii pe care de cele mai multe ori ne trezim blamându-le. E un fel de sfârșit, poate, al contradicțiilor care ne desfac din a fi drepți.

Fel de sfârşit  via Nichita Stănescu

Adevarata mâna n-o întind.
Nu ating cu ea decât cuvintele.
Altfel
copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuşi,
cum se trage în sine însuşi cornul de melc
şi ar deveni un punct.
Nu ating scaunul.
S-ar trage în sine însuşi
şi ar deveni un punct.
Nici prietenii nu mi-i ating.
Nici soarele, nici stelele, nici luna.
Nu ating nimic.
Deşi urăsc punctul, Doamne,
locuiesc într-un punct.