Category: jurnalistice

December 2, 2009 / / crize
November 15, 2009 / / jurnalistice

1. După un drum de mai bine de 5 ore, ajung în Autogara Militari. Bucureştiul mă întâmpină cu vânt. După un timp apare şi Silvia, care mă culege din faţa autogării. Pornim apoi spre metrou unde îmi face capul varză explicându-mi ce şi cum şi care staţie, o precizie a păcii etc. Încerc să ţin minte şi pentru moment pare totul clar. Din metrou în metrou îmi arunc în primul rând ochii după oameni cu măşti „anti” gripă pentru că ştiu că aici se poartă. Nu văd pe nimeni. În afară de paznicii de la metrou, un moş cu o batistă şi un tip cu eşarfă, nu mi-a fost dat să văd niciun speriat de gripă. Sau să spun că nu erau paranoici? Nu ştiu, eu una mă tem, dar, deh… mă gândesc că nu mi se poate întâmpla chiar mie şi mă feresc cât pot! Ok, de la Brâncoveanu mai sunt maxim 10 minute până la cămin. Ajungem aici, un fost bloc de locatari, frumos colorat pe dinafară. Din fericire pentru mâinile mele – care au ajuns să deteste sacoşa în care mi-am adus una alta – liftul e funcţional. Apartamentul 20, prima cameră cum intri. Din cele 3 fete de care trebuia să dau, găsesc doar 2 în cameră. Una caldă, una rece, alta lipseşte. Nu stau să analizez sau să etichetez, în fond sunt mai mult decât o străină care pentru câteva zile se mulţumeşte să stea oriunde (aproape), aşa că nu am pretenţii, mă arunc în colţul meu albastru de împrumut şi cu o saltea cam tare. Nu mă arunc cu putere, pentru că un picior al patului dă semne de ducă. Reuşesc prin amabilitatea unei colege să îmi fac un pătrăţel de spaţiu în frigider pentru mâncărica de acasă. Cu oboseala-n mine, mă aşez, citesc una-alta şi încep aceste rânduri, rânduri ce mai degrabă cheamă somnul decât să spună ceva.

November 15, 2009 / / jurnalistice
September 16, 2009 / / jurnalistice

Am început să iau vacanţa în serios. Da, acum pe ultima sută de metri, aşa se face. Şi cum altfel decât zăcând toată ziua, că doar a venit toamna şi peste obiceiurile de vacanţă. Şi ca să nu zic că stau degeaba, am început să mă uit la filme, filme şi iar filme.

Am recuperat unele filme, dintre cele vechi pe care e musai-musai să le vadă fiecare, precum Doctor Strangelove sau 12 Angry Men, plus unele mai ciudăţele dar pline de metafore şi simboluri cum ar fi The Holy Mountain sau de ce nu, pentru o abundenţă de suprarealism, filmele lui Luis Buñuel.

Pe lângă astea şi altele pe care nu are rost să le enumăr, am început să mai trag câte un ochi şi unul chiar interesat, peste filmele cu jurnalişti. Deşi de la The Insider încoace nu am mai văzut ceva care să mă farmece. Dar ăsta ultimul, State of Play, e destul de bunicel, pe lângă Nothing But The Truth, zic eu.
Oricum, nu am văzut eu prea multe şi chiar am găsit zilele trecute o listă cu pelicule despre jurnalişti din care am să mai extrag câte-un film omorâtor de timp.

Shattered Glass e filmul la care voiam să ajung.

August 3, 2009 / / crize
July 15, 2009 / / jurnalistice

Aveam vreo 11 ani sau 12, nici nu mai ţin minte. Ştiu că în cadrul unui seminar de engleză ne-am hotărât să facem un ziar, iar mie mi-a venit sarcina să îi iau un interviu unei doamne doctor din oraş. Cum pe vremea aia, personajul principal de pe marte (aka Zlanta) era poluarea, e clar că acesta a fost şi subiectul interviului. Toată treaba a sunat cam aşa:

Reporter: D-nă doctor, poluarea din oraşul Zlatna are efect asupra noastră, a copiilor? Care este acest effect şi cât de grave pot fi urmările lui?

Vultur Claudia : Da, sigur. Efectele pot fi imediate şi de lungă durată Acestea pot provoca iritaţii ale căilor respiratorii, dureri de cap şi mai rar, stări de sufocare. Când noxele sunt mari, de lungă durată şi merg cu tulburări în creştere şi dezvoltar, suferinţa sistemului nervos central, creează anemii de diferite grade şi duc la scăderea imunităţii organismului faţă de infecţii.

Rep.: Alimentaţia constituie un factor principal în apărarea organismului nostru contra poluării?

V.C.: Da, este un factor care spune cuvântul în apărarea organismului nostru împotriva poluării. Alimentaţia populaţiei din zonele cu plumb constă într-im exces de alimentaţie cu conţinut mare de minerale şi vitamine, conţinut crescut de proteine şi zaharuri şi evitarea alimentelor pe bază de grăsimi şi excitantelor nervoase (ciocolata, cacao, condimente etc).

Rep.: Există deosebiri între organismul unui copil dintr-un mediu poluat şi al unui copil dintr-un mediu nepoluat?

V.C.: Da, există deosebiri. După cum aţi văzut, copiii din Zlatna sunt anemici, foarte slăbiţi, iar creşterea şi dezvoltarea lor este afectată de poluare.

June 24, 2009 / / jurnalistice

Dinspre gară, pe strada Şerpuită, îţi poţi şerpui uşor drumul înspre strada Moara de Scoarţă. Ajuns aici, ţi se deschide în faţă strada întrebărilor. Nu e nicio moară. Nu mai e nici scoarţă. Poate doar cea de pe unele case care au rămas nerenovate. Doar de pe acelea se desprind vechi scoarţe de tencuială. Nu poţi să nu te întrebi precum o face Dumitru Chioaru în poezia sa „de unde-şi trage numele/ strada Moara de Scoarţă şerpuind/ aproape de apa Cibinului”. Cândva, Cibinul era plin de peşti, însă industrializarea şi fabricile din amonte au distrus totul. În trecut zona aceasta era una industrială. De la fabrică de brânzeturi, de încălţăminte, glucoză, săpun şi până la locuri pentru caii care urmau să fie duşi la abator, găseai de toate. Între timp, toată mica industrie a dispărut. Magazinul alimentar din capătul străzii a devenit restaurant de fiţe, iar de-a lungul ei abia dacă mai mişcă ceva. Un magazin de imprimat tricouri, altul de copiat acte, unul ecologic ce se ocupă cu deşeurile industriale, un magazin alimentar minuscul pe care îl găsesc închis, agenţii imobiliare şi cam atât.

De la gară la Cibin

Străbaţi Moara de Scoarţă în mai puţin de zece minute dacă te grăbeşti. Altfel, ai tot timpul să te plimbi şi să te gândeşti la numele străzii, să te întrebi de pustietatea locului în care foarte rar te împiedici de o persoană şi să te miri de mulţimea de maşini care animează zgomotos atmosfera. Întind puţin ochii peste un gard mai scund fără să dau atenţie avertizării de pe poarta de alături „CÎINE RĂU!”. Un dulău cât mine îşi face apariţia şi mai că se loveşte cu dinţii de gard încercând să mă alunge. Reuşeşte, scorţos câine. În capătul celălalt al străzii, Cibinul se întinde leneş şi murdar. Ierburile şi sălciile şi-au intrat în stăpânire, abia dacă mai lasă loc privirii să se oglindească în râu, iar acesta e tot mai subţire pe zi ce trece.

March 31, 2009 / / despre oameni

Sub lumina caldă a cerului de martie grupuri de oameni îşi iau rămas bun, altele se îmbrăţişează de parcă nu s-au mai văzut de secole. Culori apar, culori se pierd. Mai multe bagaje decât oameni în autogara Atlassib. O fetiţă cu două codiţe jucăuşe cotrobăie agitată într-o geantă, căutându-şi probabil păpuşa preferată. Oamenii trag bagajele după ei, chinuindu-se. Mulţi vin din străinătate. În acele geamantane greoaie poate zac înghesuite daruri pentru cei care-i aşteaptă de mult.