că atunci când te simţi cel mai ofilit mai poate…
Diana Câmpean Posts
Leapşa de la tomata cu scufiţă mă îndeamnă să vorbesc despre locul meu preferat din România, dar spre ruşinea mea, am văzut atât de puţine locuri şi totuşi, drăguţe, încât mi-e foarte greu să aleg unul când sper că la următoarea plimbare pe plaiurile noastre să-mi schimb părerea. Ştiu doar cât de surprinzătoare e România.
Aşa că am să surprind şi eu şi am să spun care aş vrea să fie locul meu preferat. Pentru că am auzit atât de multe poveşti frumoase şi am văzut atâtea poze. Pentru că e atât de aproape de mine şi încă n-am ajuns. Şi pentru că sper să ajung cât mai curând şi să mă întorc cu confirmarea şi cu alte poveşti.
De ceva vreme visez că fumez. Bine, am visat iarbă în repetate rânduri, dar uneori şi visele parcă se adaptează condiţiilor, aşa că am continuat să visez ţigări normale. Pachete care mă aşteptau ca nişte indicii, dar de fiecare dată mă trezeam înainte să-mi inund simţurile în fumuri.
Nu-s fumătoare, dar îmi plac fumătorii. Mult. Nu acei care au casele şi hainele înecate în mirosul de tutun ori cei care se ascund de cei din jur şi se îndoapă cu gume şi alte înmiresmate, dar nici cei care ceşesc ţigări sau bombardează strada cu chiştoace. Îmi plac fumătorii serioşi şi visători, cei cu poveşti în genul cum m-am apucat eu de fumat la 15 ani, cum am fumat prima ţigară cu mama, cum am renunţat la fumat de prea multe ori şi cum m-am reapucat pentru că-mi place să fumez. 
În schimb, fumătoare pasivă sunt de foarte mult timp. În liceu eram printre puţinii nefumători din “gaşcă” şi toţi erau convinşi că până pe-a doişpea o să fiu de-a lor. N-a fost să fie. La facultate tot pe lângă fumători m-am trezit. Mereu a fost o plăcere să le ţin companie, mai ales la cămin unde aveam un loc special pentru fumat.
Padre Francisco: Freedom without a life is not freedom.
Ramón Sampedro: A life without freedom is not a life.
Chiar dacă de multe ori te simţi fără scăpare ori parcă nu mai găseşti nicio soluţie problemelor tale şi nici gânduri de a o lua de la capăt nu ai, parcă ceva te ţine încă pe picioare şi îţi dă o fadă urmă de curaj să mergi mai departe. „Sănătoşi să fim”, vorba românului preaplin de optimism. Sănătoşi, trupeşte, de sănătatea asta e vorba.
Mar Adentro e un film pe care l-am tot amânat. De multe ori. Nici nu mai ştiu motivele, dar de cele mai multe ori parcă preferam un film mai scurt ori o comedie. Graba, lenea, circumstanţele. Nu contează. Mar Adentro e un film căruia oricum trebuie să-i amâni vizionarea. Asta dacă nu eşti o persoană ce ia filmele de Oscar la puricat. Da, Mar Adentro e un film de Oscar de prin 2004 (categoria film străin).
De ce să nu vezi oricând filmul ăsta? Depinde doar de starea ta. Mar Adentro e un film care lasă urme, sapă cu întrebări. Iar în loc de răspunsuri primeşti surâsuri din partea unui personaj care te surprinde că poate să zâmbească. Mar Adentro e un film prea trist, dar totuşi, unul pe care să-l vezi singur. Pentru că nu-s puţine momentele în care-ţi vine să dai „space” şi să te afunzi în gânduri.
…sau ce face un om cu o chitară
Federico Aubele este artistul cu care vreau să vă fac cunoştinţă celor care nu aţi auzit încă de el. Tare mult mi-ar plăcea să-mi spună câteva persoane că-l „cunosc” deja, că îl ascultă cu drag, că le încântă urechile. Totuşi, gugălindu-l, am observat că nu e tocmai necunoscut la noi. Dar atât el, cât şi genul muzical pe care-l promovează, nu prea se află printre preferinţele muzicale de top, ca să zic aşa. Un pic dub, un pic raggae, ambientală şi hip-hoape, bolero mexican şi să nu uităm de tango-ul argentinian. Pentru că Federico Aubele e argentinian şi se simte. Prin muzică, prin versuri, prin starea de visare pe nişte străduţe din America latină pe care ţi-o produce. Muzica lui e un fel de salată de stiluri muzicale americane; mai mult central-sudice. O combinaţie ce te-ndeamnă să te întinzi, să închizi ochi şi să-ţi desenezi pe ploape cele mai relaxante momente, să călătoreşti, să dansezi, să te plimbi. Am încercat, dar nu pot să nu las să se vadă cât de mult îmi place mie ceea ce face chitaristul argentinian.
Ascultă! Şi de-ţi place, citeşte mai departe.
Piesa asta… trebuie să scriu despre ea. Mă enervează că mă obsedează şi n-o mai pot opri. Şi asta de când am auzit-o aici, loc de unde-mi extrag de multe ori preocupările chinuitoare, muzicale şi nu numai. Pe mine mă ţin obsesiile musicale destul de mult. Dar mă mai opresc. Revin după o lună şi-mi dau seama că unele melodii îmi plac la fel de mult. Dar mai fac câte o pauză. Cu asta nu pot. Fie că-s cu ea în căşti, fie acasă, rulează. M-oi regăsi în ea, nu ştiu, probabil. Dar sună tare bine. Şi nu numa’. Suede e prin definiţie o trupă de cântăcioşi ce produce muzici bune, dar bune.
A trebuit să se organizeze a 5-a ediţie ca să ajung şi eu la festivalul rock Artmania de la Sibiu, pe care l-am ratat de atâtea ori cu ochii în lacrimi (în special ediţia cu Anathema). Şi-am ajuns într-o prea călduroasă zi de sâmbătă, în care autocarul cu care călătoream s-a stricat chiar la intrare în oraş. În Sibiu, din fericire. Din cauza asta am cam ratat concertul trupei Tiarra care a avut loc în Piaţa Mică, trupă care mi-a stârnit curiozitatea şi oarecum interesul cu ceva timp în urmă. Dar nu-i nimic, doar pentru Serj şi mai mult decât atât, pentru întâlnirea cu nişte prietene care mi-au fost şi colege, am mers.
În afară de căldura de nesuportat, Sibiul m-a întâmpinat cu prea mulţi oameni. Din toate părţile, prin toate părţile. Zona centrală, cel puţin, mustea de fiinţe care nu erau de prin zonă. Lucrul ăsta îi dădea o culoare destul de drăguţă oraşului. În Piaţa Mică, pe lângă terasa special amenajată şi standurile cu bere, găseai zeci de tarabe cu sute de chestii handmade… cercei, brăţări, păpuşi, eşarfe, genţi, tricouri etc.
În Piaţa Mare, un mare gard negru îi separa pe oamenii cu brăţară colorată şi bere cumpărată pe două-trei jetoane, de cei care stăteau lejer pe margine cu bidoane de 2 litri de bere în faţă şi care, dacă-şi întindeau puţin vârfurile, vedeau şi-un pic din ce se întâmpla pe scenă. Că de auzit se auzea la fel peste tot. Cam prost, de altfel, ba chiar înclin să cred că se auzea mai bine de pe margine sau de undeva de pe Bălcescu decât de prin zona scenei.