Tag: bere

March 6, 2012 / / despre oameni

Îmi place uneori să mă pierd prin mulțime. Să stau pitită într-un colț cu vizibilitate maximă și să observ cum roiește lumea în jur. Să mă joc cu culorile de pe hainele lor și cu gesturile ce le trădează trăirile. Să observ și să descriu ce-mi văd ochii alături de ce feste îi place imaginației mele să-mi mai joace.

Și pentru că tot mi-e drag să observ și să descriu ce prin față mi se năzare, de ce n-aș începe o sesiune de postări pornite din ceea ce-mi stârnesc necunoscuții în călătoria lor?

 Astăzi, într-o cafenea din Cluj, m-am așezat la o masă cu formă de ușă cu gândul de a lucra ceva. După ce mi-am terminat treaba, dar nu și berea neagră care parcă trăgea de mine s-o sorb mai rapid, am început să-mi arunc privirea în încăpere. Și-am început să povestesc și nu în van, căci tare drag mi-e când oamenii sunt dispuși să-mi citească aberațiile.

START

– Mergem mâine la o expoziție? E și o degustare de vinuri, ne cherchelim! “E degustare, tu ce crezi? O guriță, cât să sorbim”, îmi răspunde o prietenă.

– O să le zic că nu simt niciun gust și că trebuie să mai încerc. Sau că nu știu să degust și să mă învețe. Și că repetiția e mama învățării.

La masă cu mine stau unii care au ceva ședință. E un tip, cred că-i ceva șef, le zice cum să lucreze. Și eu butonez în capu’ mesei ca o “boasă”.

La masa de alături, chiar lângă pian, sunt doi ciudați, la prima vedere. O tipă foarte creață cu o tonă de păr și o fustă galbenă cu buline negre. Și un mustăcios sexi neglijent. Beau bere la halbă, ea se joacă cu zulufii și-l privește cu jind. El ține strâns halba, pot vedea cum îi zvâcnesc venele.

Tocmai a trecut un tip la sacou de catifea. Era să scriu sacou de cafenea. Înalt, lat în umeri, cu ochelari, postură business, mergea grăbit spre baie să-și golească vezica de intelectual. Și geniile urinează, nu-i așa?

June 22, 2011 / / despre oameni

[Când eram mai mică, mai naivă şi nu la fel de plimbăreaţă, o mai luam totuşi la pas. Şi pentru că pe vremea aia Clujul mi-era mai aproape şi plin de oameni cunoscuţi, mai luam trenul spre el din când în când. Mă întorceam energizată şi scriam pentru blog câte un jurnal de călătorie a la Cluj. Odată cu scurta mea mutare acolo, n-am mai considerat că sunt vizitator, dar uite cum îţi întoarce soarta obrazul fără să mişti un muşchi şi te aruncă pe alte căi, pe principiul ai grijă ce-ţi doreşti! Ce tot înşir eu aici vrea să se încheie cu: nu credeam că o să mai scriu un jurnal de călătorie la Cluj, sperând că acolo o să şi mor, dar iată! Oricum, dacă, aş zice, trăim uneori pe o a cincea roată de la căruţa, care, se învârte şi aia cumva, n-ar fi exclus să revin şi la jurnalele de călătorie prin Timişoara, de data asta, în ideea: dă-mi un ozeneu, şi-am dispărut.]

Weekendul trecut am fost la Cluj cu scopul măreţ de a mă scăpa de ultimul examen. Şi chiar a părut a fi ultimul examen, căci am fost doar eu, profa şi vreo două tipe ce aveau întrebări pentru ceva licenţă. Nu, n-a fost restanţă, au fost ei aşa drăguţi să fixeze o dată de examen şi pentru extratereştri.

După ce-am scăpat de examen, m-am simţit de parcă eram în vacanţa mare, deşi eram doar la început de weekend, fără prea multe griji, aproape de casă şi departe de realitate. Am avut, totuşi, ceva greutăţi de întâmpinat, căci la cămin mă aşteptau parcă sute de bagaje ce trebuiau cărate de-un marţian firav către o samariteană ce stă în chirie.

După ce-am scăpat de tonele de lucruri adunate în câteva luni, mi-am tras puţin sufletul ca pe un ceas care mai rămâne în urmă din când în când şi mi-am luat, pusă pe nopţi albe, fetele-mi din Ardeal (care te miri de unde au ajuns acolo) ca să vânăm ceva terase.

Vineri seara, final de sesiune, un fel de capitală a studenţilor, zi faină de vară – cam astea au fost elementele ce ne-au făcut să ne obosim oasele dornice de party, în căutarea unei terase libere. Normal, am găsit una chiar simpatică, chiar nu m-aş plânge de Cluj la capitolul ăsta.

April 21, 2011 / / internetice
April 12, 2011 / / despre oameni
March 24, 2011 / / de'ale cugetului

N-ar trebui să mă întreb cum de am ajuns să scriu aproape zilnic pe blog când de două ori pe săptămână sunt pe tren. Iar de aici până la o postare, e foarte puțin. Pentru că de prea multă liniște nu m-am bucurat niciodată. Iar drumul e mereu prea lung ca să nu-mi dau seama ce se întâmplă în jurul meu.

De data asta, totul a început calm, poate prea calm pentru o călătorie de șapte ore. Mi-am găsit locul, am parcat liniștită, mi-am pornit muzicile în căști și am privit apusul cum se îndepărta căpătând cele mai senine culori.

Apoi l-am ochit. Am știut din prima clipă, de când se chinuia voios să deschidă ușa vagonului că el e… un potențial stalker pe șine. S-a așezat suficient de aproape de mine, și-a scos telefonul alb din husa roșie și a început să butoneze. După ce i-am ascultat inevitabil de două ori toate soneriile cu găini, rațe și alte zburătoare, printre care și Rihanna, am crezut că se liniștește. În același timp, un nene serios ce stătea pe lângă noi, a început să-și caute un alt loc. Eu l-am ignorat pe gălăgios, am săltat volumul din căști și am mai gustat puțin din apusul care se stingea. Între timp, îmi coceam în minte această postare. Că nu puteam evita un nene puțin retard (vorbea greu, se înțelegea și mai greu), care, după ce un vânzător surdo-mut și-a făcut treaba prin vagon, urma să mă cadorisească cu un pix. (Aww!)

Am început să citesc, cum timpul se scurgea prea greu. Apoi am auzit niște sunete care-mi aminteau de aparatul meu foto peste care s-a pus foarte gros, praful. Mă uit cu vârful cozii ochiului, cât mai discret posibil, îi observ telefonul îndreptat spre mine, susținut de niște brațe deloc stabile și înaintate de un rânjet dizgrațios. Îmi bag la propriu nasul în carte și încerc să fac ceva zeamă de litere cât mai coerentă, apoi îmi ridic brusc cea mai de alungat privire de care sunt capabilă. Se liniștește, începe să fixeze puncte în altă parte.

Îmi scot laptop-ul, e doar un alt pas în a-mi face timpul mai săltăreț pe tren. Scriu o postare, evident nu cea de față. Între timp, mă întreabă dacă am baterie, dacă nu mi-e greu pe picioare și-mi zice bucuros că tocmai a aflat că-l așteaptă niște prieteni la Deva. Eu și mai bucuroasă, că mai era jumătate de oră până în oraș. Îmi sună telefonul și scap o vreme, dar după ce termin de vorbit mă confrunt cu privirea lui intrigată și cu vocea scârțâindă ce-mi spune: era prietenul? Ca să aflu apoi că omul era burlac. După care, mă roagă să-i trimit niște melodii pe telefon. Zis și făcut, îi trimit niște Metallica și Lake of Tears, dar asta nu pentru că a zis că vrea niște melodii mai ciudate, dar părea că ar asculta așa ceva în momentele lui bune. După care mă împloră să-mi trimită și el ceva și, selectez din lista lui, ceva cu ciripeli, ca să scap ușor.

Tot la capitolul telefoane, îmi arată încântat imaginea lui de fundal cu doi tineri sărutându-se și îmi spune că are foarte multe imagini în telefon. Mi-l pasează, îmi zice cum să fac, și uite-așa-mi începe delectarea. Femei semi dezbrăcate, câte o Maica Domnului, un Iisus, nepoțica tipului și Lady Gaga. Un adevărat cont de tumblr mergător. Le-am răsfoit, am zâmbit din ce în ce mai crispat și i-am dat telefonul, după care trenul s-a oprit, ajunsesem în Deva, iar nenea a dispărut, dar n-a uitat să-mi zică să-l sun și mi-a urlat numărul lui din mers, vrând apoi să mi-l spună și pe cel de orange.

Da, a urmat apoi Simeria cu o gură zdravănă de aer și m-am mutat într-un compartiment liniștit unde am reușit să-mi întind oasele și să mă uit la pleoape vreo trei ore.

Și dacă tot nu mă pot abține să vorbesc de trenuri, mai ales că sigur te întrebi ce e cu trenul ăla din header-ul meu, stai să-ți explic!