Postare scrisă de pe ăl mai prost telefon, dar cu tastatură qwerty, din cel mai simpatic bar, sub aburii celei mai platinate nefiltrate și despre cei mai tehnologizați prieteni.
În întunericul din cluburi, în timp ce mulți alții dansează, fețele noastre sunt luminate nu de lămpi ori zâmbete, ci de lumina de la Iphone ori orice deștept-phone! Preferăm să le întoarcem spatele celor de lângă noi și ne focusăm pe obiectul cu taste tot mai mici și încăpătoare.
Încercăm să-i ținem pe alții lângă noi, pe căi virtuale, fără să observăm că-i îndepartăm pe cei ce ne însoțesc fără nicio fibră ori obligație, prietenii cu adevărat wi-fi. Și ajungem să credem că orice funcție se activează cu un un simplu touch, uitând că, să atingi sufletul cuiva e mult mai greu.
Dar, așa ne place, așa ne-am învățat și încet-încet, pășim drepți pe căi digitale. Și parcă ne e bine, n-am vrea altceva, numai câte o îmbrățișare scurtă rareori, să nu uităm că mai suntem și oameni. Ori poate o plimbare, la fel, cât mai scurtă, să nu uităm că putem fi și verticali, că pentru unii, ăsta e singurul mod de a arăta că au coloană verticală. Mai bine una online, decât deloc.
Iar în miez de noapte, când ți se prezintă alți noi prieteni apăruți cu forța în orbita ta, nu-ți rămâne decât să-ți iei aparatele ce te țin în viața virtuală și să dispari. Între timp și pentru vindecare, nu mai rămâne decât să:
Be First to Comment