Mucuri de ţigară, oameni şi uameni

Loc: Autogara Alba Iulia. Destul de proaspăt vopsită, aranjată, dichisită, deci renovată şi curată.

Două cocote brunete şi creţe, la vreo douăj’de ani, înalte, galante se îndreaptă spre fast food-ul autogării, trăgând fiecare destul de apăsat din ţigări. La intrare în cârciumă (că fast food e prea puţin spus), ambele aruncă flegmatic în vânt mucurile ce le pupau cu-atâta patos.

E deranjant să vezi gunoiul cum rânjeşte cu avânt pe biscuiţii cărămizii din faţa autogării, mai ales când nu mai e nici o altă urmă de gunoi prin preajmă.
Domşoarele ies trufaşe, o femeie de pe bancă nu se poate abţine şi le spune:

– Domnişoarelor, să ştiţi că alea se aruncă la coşul de gunoi!
– Da?… Ee… de-aia există femeie de servici!
– ?!?… Dar e frumos să le-aruncaţi aşa?
– Şi staţi liniştită că acasă nu facem aşa (au mai aruncat ele din mers, de parcă asta ar fi fost prima grijă a femeii).
– Ce nesimţire… (a continuat încet femeia, iar o fată de vreo 17 ani de lângă ea a aprobat-o tăcut plecându-şi uşor capul).

E jenant să aplecăm mereu capul în faţa nesimţirii, a obrăzniciei. E enervant să acceptăm gunoaiele, fie ele de orice fel. Şi cam penibil în acelaşi timp să invocăm bunul simţ în zadar. Şi e ciudat cum mă găsesc eu, un muc de ţigară aruncat într-un loc interzis, să mă plâng de toate astea.