După mai bine de trei ore de urcat alături de un fel de zână a munților ce m-a invitat la Săruni și m-a cadorisit cu o pereche de pantaloni și-o pelerină, împreună cu un elev de 15 ani (eh, ce dezorientată eram eu la vârsta aia, dar aș mai face încă de două ori liceul) care văzut-am că-i destul de spiritual și scrie bine și cu un fost student europenist cu prea multe porecle și proaspăt trezit dintr-o feciorească; deci alături de ei am urcat trei ore și am ajuns la… i-aș fi spus în momentul respectiv Meca, dar mai bine sună Săruni.
Adică aici. Da, acum, în miez de toamnă, pe ceață și ploaie. N-am prins strop de cer senin și nici fir de rază de soare. Pentru că-s ca vremea. N-am putut ajunge în vară, dar cum am prins câteva zile libere și oameni dispuși să stea după oasele mele molcome, am reușit. Și a meritat, în ciuda anotimpului parcă fără suflet. Sunt faine culorile toamnei văzute în timp ce încerci să tragi cât mai corect aer în piept. Și-s incredibile frunzele ce-și scurg pe fruntea ta stropii de apă. Iar când, în cel mai abrupt loc, îți întorci privirea în urmă, simți că nu ți-e tocmai bine, dar de insiști ai ocazia să vezi cum lași totul în urmă sub o pătură groasă de ceață. E ca și cum drumul pe care urci se scurge și orice loc prin care calci dispare odată ce-ți ridici talpa. Dacă încerci să vezi dincolo de metaforă și să te încarci, de aici pâna la muntele vindecă suflete nu mai e mult.
Iar dacă urci cu sufletul bolnav la Săruni găsești aici mai multe leacuri. Glume, jocuri, două chitare și oameni parcă prea voioși. Eu, da, am avut nevoie de cel puțin o zi departe, în munți, în pustietate cum îmi place să-i zic. Nu să scap de ceva boală sufletească, ci de încărcătura urbană și alte accidente umane. Nu sunt eu omul care poate sta prea mult printre oameni, iar refugiul ăsta mi s-a părut încă de la început paradoxal. În munte mergi să te liniștești și poate, să sihăstrești. Dar, din când în când, cineva trebuie să te facă să-ți ridici colțurile gurii. N-aș putea asocia muntele în liniștea lui cu specimene gălăgioase întâlnite pe stradă, cămin, prin baruri ori la facultate. Dar nici cu niște sihaștri. Am dat aici de oameni faini, simpli, așa cum îmi plac mie, cât despre râs, elementul principal. Nici măcar eu nu m-am putut abține de la câteva glume.
Să vă imaginați oamenii ăștia ca pe niște personaje ce-și duc existența într-un mod normal, muncind diverse, majoritatea “la casa lor”, dar care, la sfârșit de săptămână lasă convențiile-n sertar, își îndeasă rucsacul cu echipamentul de munte și pornesc spre relaxare. Cum se relaxează? La o gură de bere/vin fiert/țuică și-o poveste în preajma tocanei de oaie (bleah!) din stația de autobuz ori în saună, lângă foc.
Nu mai are sens să amintesc de nelipsitele cântece de munte, iar cum, printre noi au fost trei din membri trupei Plus Noi, vă dați seama că gura nu le-a prea tăcut. Aici, da, e un loc unde poți să-l asculți pe Victor cu jipu’ și nu în ceva ceainărie. Tot el are în program și niște cântece care te trimit subtil la somn, după ce aproape toată lumea se aruncă în sacul de dormit și mai rămân câțiva suspendați undeva între vis, cântece și prea copți de la căldura sobei.
Spuneam înainte să ajung aici că îmi pare a fi un loc numai bun pentru minţi şi suflete zbuciumate, pentru că liniştea din jur te face ca nou. Un loc departe de oraş, dar de unde mai poţi să arunci câte-o privire de dezgust spre urbea puturoasă. Ei bine, da! Dar ca să simți efectul, trebuie să petreci ceva timp pe aici. Eu am fost pe fugă. Data viitoare sper să fie cerul senin, ciuperci și să pot sta mai mult. Singura bucurie pe care mi-a adus-o ceața a fost că nu am reușit să arunc nicio privire înspre urbea puturoasă. În situația asta e mult mai bine să uiți de unde ai plecat și să te poți bucura de lipsa firelor și-a întrerupătoarelor ce te înconjoară. E minunat să n-ai semnal la telefon, culmea e că fix atunci se trezesc să te caute toți cei care au cam uitat de tine. Muntele face bine. Și pentru tine și pentru cei de lângă care lipsești.
La întoarcere, șiroaie de noroi. Iarbă udă și râpe. O turmă cu 18 câini, dar pașnici. Dacă am scos din mine văicăreli la urcat, la coborât m-am rostogolit și înotat prin noroaie. Sunt întreagă și mi-e bine. La mai munte!
One Comment