Sufletul e ca și vântul. Cum e atunci când simți că-ți bate vântul în suflet? A nu se înțelege că bate vântul a pustiu, sufletul fiind secat de sentimente și trăiri, nu. Ci când se întețesc simțurile și spiritul începe să vâjâie, nu ca o adiere, ci ca un viscol puternic ce dă târcoale prin om sau undeva pe lângă om, suficient de aproape, depinde unde-și păstrează sufletul. Când ajunge să zumzăie în el, începe viața. Uneori, cuprinse de disperare, crengile din suflet îngheață, se blochează, se acoperă cu nebunie albă. Când e doar ger, sufletul hibernează, să nu crape, își țese o carapace din diverse pături, se ferește de simțurile ascuțite ca niște țurțuri și așteaptă cuminte ca primăvara să-i topească zbuciumul.
bonus muzical: No clear mind (and nuclear soul 😉 )
One Comment