Și extratereștrii au Paște, să știți, dar cum ne deplasăm…
Category: despre oameni
Poposesc uneori cu orele pe blogul lui Iv. Citesc, recitesc, mă bucur. Iv vrea să ne recâștigăm inocența, am gândit-o de multe ori, iar aseară am auzit această idee venind din partea Ancăi Mureșan, una dintre persoanele care au vorbit despre personajul un pic fictiv și poezia lui perfect reală.
“Un fluture m-a rugat să-ți transmit asta, vezi și tu” Iv (asta scrie pe cartea lui Iv pe care-am luat-o aseară, prima dintre cele 30 cu dedicații speciale din partea enigmaticului autor).
Aseară s-a așezat în palma mea un fluture cu versuri pe aripioare. Am fost la lansarea cărții lui Iv cel Naiv, Versez, la librăria Cărtureși.
Am fost primită cu ceaiuri bune și biscuiți și-am admirat decorul făcut de Vladimir Turturică. M-am simțit ca-ntr-un acvariu cu pești multicolori, povestitori, iar cei mai apropiați de Iv ne-au și vorbit despre el. El i-a rugat, ne-a mărturisit asta printr-o înregistrare, pe care-o puteți citi mai jos:
Știu că mulți dintre voi ați venit aici ca să aflați cine sunt. Pot să vă spun cine nu sunt. Nu sunt un adolescent talentat, plin de coșuri, nu sunt un proiect de marketing, nu sunt o ea, de fapt, nici n-am suferit un accident care m-a desfigurat. Port ochelari. Nu țin morțiș să nu aflați cine sunt. E frumos aici la Cluj. Și mai curat în interioarele oamenilor. Cred că sunt într-un fel gândurile voastre. Sunt pofta voastră de idei, bucuria voastră în fața unei glume neașteptate, supriza plăcută de după colțul următorului vers. N-am o voce prea comercială. Noroc că scriu bine. Așa că i-am întrebat pe niște prieteni dacă vor să vă zică ce cred despre ce scriu. Slavă Domnului, cred ceva și au vrut. Nu știu ce o să vă zică, mai ales că nu i-am întâlnit niciodată. Dar îmi sunt tare dragi. Sper să nu exagereze, nici cu laudele, nici cu lipsa lor. Abia aștept să vină primăvara!
Și eu aștept nerăbdătoare primăvara, iar pe lângă zâmbetele primite azi, pot spune că și lansarea de ieri a adus primăvara mai aproape de mine. Mai multe despre lansare, despre ce s-a discutat, am scris în alt loc și voi publica curând, așa că voi reveni cu link-ul. Până atunci, vă las cu o poezie de pe aripa dreaptă a fluturelui trimis de Iv.
Îmi place uneori să mă pierd prin mulțime. Să stau pitită într-un colț cu vizibilitate maximă și să observ cum roiește lumea în jur. Să mă joc cu culorile de pe hainele lor și cu gesturile ce le trădează trăirile. Să observ și să descriu ce-mi văd ochii alături de ce feste îi place imaginației mele să-mi mai joace.
Și pentru că tot mi-e drag să observ și să descriu ce prin față mi se năzare, de ce n-aș începe o sesiune de postări pornite din ceea ce-mi stârnesc necunoscuții în călătoria lor?
Astăzi, într-o cafenea din Cluj, m-am așezat la o masă cu formă de ușă cu gândul de a lucra ceva. După ce mi-am terminat treaba, dar nu și berea neagră care parcă trăgea de mine s-o sorb mai rapid, am început să-mi arunc privirea în încăpere. Și-am început să povestesc și nu în van, căci tare drag mi-e când oamenii sunt dispuși să-mi citească aberațiile.
START
– Mergem mâine la o expoziție? E și o degustare de vinuri, ne cherchelim! “E degustare, tu ce crezi? O guriță, cât să sorbim”, îmi răspunde o prietenă.
– O să le zic că nu simt niciun gust și că trebuie să mai încerc. Sau că nu știu să degust și să mă învețe. Și că repetiția e mama învățării.
La masă cu mine stau unii care au ceva ședință. E un tip, cred că-i ceva șef, le zice cum să lucreze. Și eu butonez în capu’ mesei ca o “boasă”.
La masa de alături, chiar lângă pian, sunt doi ciudați, la prima vedere. O tipă foarte creață cu o tonă de păr și o fustă galbenă cu buline negre. Și un mustăcios sexi neglijent. Beau bere la halbă, ea se joacă cu zulufii și-l privește cu jind. El ține strâns halba, pot vedea cum îi zvâcnesc venele.
Tocmai a trecut un tip la sacou de catifea. Era să scriu sacou de cafenea. Înalt, lat în umeri, cu ochelari, postură business, mergea grăbit spre baie să-și golească vezica de intelectual. Și geniile urinează, nu-i așa?
După cum vă anunţam săptămâna trecută, vineri am avut parte de folk în Cetate, în ritmuri de iarnă.
La evenimentul caritabil de la Teatrul de Păpuşi “Prichindel” s-au adunat aproximativ 100 de oameni, au cântat 13 voci, ne-au amuzat 6 actori de la Skepsis, s-au dat nu-mai-ştiu-câte-dar-destul-de-multe-şi-interesante premii la tombolă, 4 bloggeri prezenţi (care-au fost şi la festivalul de folk din toamnă), dintre care doi spectatori grăbiţi dar interesaţi (Marius Rusu şi Makavelis), unul cântăcios (Feri Teglas) şi-un marţian, bineînţeles (fata de la bilete). Şi s-a adunat o sumă frumuşică pentru Ana Maria Salcu. Nu spun cât, dar au fost multe persoane care nu s-au limitat la a plăti doar biletul de intrare. Ba unii au venit doar pentru a lăsa bani, fără să mai rămână la spectacol (pierderea lor).
E drept, a fost cam frig şi recitalurile lungi, dar plăcute. M-am bucurat să văd că Fane n-a cântat singur, ci cu-a lui Ţâmbur, şi că şi aşa, l-au ajuns emoţiile şi a spus că Luna, melodie pe care au interpretat-o, a ascultat-o prima dată acum 3 sau 4 ani la acelaşi festival (care, repet, a ajuns la a III-a ediţie). A cântat apoi Laura Todică, pe care o ascultasem şi la Ziua de Mâine, fata care cântă despre cai.
Au urcat apoi pe scenă Cristina Baca şi Marius Smărăndoiu din Sibiu, despre care unii zic c-au fost senzaţia serii, eu nu mă pronunţ, pentru că n-am reuşit să-i ascult foarte mult. Totuşi, mandolina lui Marius a făcut plăcută plimbarea pe ritmuri irlandeze şi de prin sudul Italiei. După ei a cântat Filip Dan Robert din Cluj-Napoca (pe care l-am ascultat prin noiembrie la Ceainăria La Port), apoi Adi Mitescu şi Puiu Bretoiu din Teiuş, iar prima parte a recitalului a fost încheiată de un blogger cu-o chitară, Feri Teglas din Mediaş.
Cei de la Skepsis şi-au adaptat pantomima la câteva secvenţe scurte şi amuzante, apoi au fost împărţite premiile pregătite pentru public (din partea fundaţiei Inter-Art), iar pentru cei care au rămas pentru a doua parte de cântări, au apărut pe scenă cei de la Plus Noi şi Marius Popa.
Există unele momente în care poți fi atât de posac, lipsit de chef, încât nici măcar o fanfară să nu-ți poată întoarce colțurile gurii și să-ți trezească scântei de bine în suflet. Dar cu puțină voință, dacă ai oamenii dragi în jur și, să zicem, o mult așteptată fanfară, nu prea are cum să-ți mai ardă de trândăvit într-un colț obscur de pat și de numărat clipele până când “o să se întâmple ceva”.
Fanfara Transilvania nu-i numai un mit aflat din poveștile unor prieteni care-mi ziceau că vine o fanfară care a fost și anul trecut la ziua unui coleg de-al lor și că e atââât, dar atât de fain, încât abia așteaptă să se întoarcă și să le bucure înc-o noapte.
Transilvăneni și moldoveni, cu rădăcini țigănești – membrii fanfarei realizează un mix între nou și vechi, combinând mai multe culturi, reușind să depășească diferențele etnice și să formeze un “univers colorat și strălucitor, în care fiecare să-și găsească locul”.
Noi ne-am găsit locul, deși am fost bruiați de câteva ori de poliția, bruiată la rându-i de vecinii deranjați de cele mai vesele și încărcate de bună dispoziție “zgomote” pe care le-am auzit în ultima vreme.
Din bărulețul de lângă universitate, La Pas, unde m-am minunat la începutul serii să văd adunată atâta lume, în al cărui beci s-a ascuns apoi fanfara, să scape de amenzi, dar să nu ne scape de muzică și bucurie, fanfariștii au ajuns apoi, cu ceata de oameni dornici să continue petrecerea, cu chef în saxofon, la Habitat, unde-au dat de-o petrecere “zduți-zduți”, care s-a transformat în cel mai fain party la care-am fost, grație energiei fanfariștilor.
Am ajuns pe la opt fără cinci minute în curtea Teatrului Prichindel, i-am salutat pe rând, pe unii nu-i mai văzusem de un car de luni, poate chiar de la ultimele concerte, iar astea nu-mi mai amintesc când au fost, probabil în cretacic. Băieții de la Plus Noi purtau tricouri noi, albastre și erau cinci. “Se rebrănduiesc”, am gândit. Mi-am amintit apoi că l-au invitat și pe Marius Popa, cel cu care au colaborat pentru mult așteptatul “Demidulce”. Padre m-a întâmpinat cu “uite cel mai călător blogger”.
Nu mai aveam răbdare. Trebuia să-i reascult pe cei de la Plus Noi așa cum sună cel mai bine, live, în fața multor prieteni și a curioșilor care vin să-i descopere și care știu că nu au cum să plece nemulțumiți.
După ce i-am văzut pe toți, asigurându-mă că da, sunt acolo și vor lansa albumul, chiar dacă primăvara a devenit toamnă, i-am auzit vocea Andei din încăperea alăturată. Anda Caș, prietenă a formației, membră Trascău Corp și cântăcioasă necunoscută (încă!), a fost chemată de băieți pentru a cânta alături de ei, poate una dintre cele mai faine melodii, Luna.
Dar până acolo, Anda, cea care-și înfioară în cel mai bun sens prietenii când cântă de la Janis Joplin, a fost convinsă de Iulian Timar, venit de la Mediaș, să cânte împreună cu el.
De Iulian sau Yoyo nu știam absolut nimic, am aflat apoi că a mai cântat prin Ceainăria La Port din Cluj, unde sper să mai cânte și, poate, unde vor aduce și Plus Noi Demidulcele. Revenind la cei doi, nu pot să zic decât că Iulian transmite o energie care n-are cum să nu te prindă, iar Anda, timidă la început, și-a revenit și-a reușit să-mi stârnească niște fiori prin contribuția ei la “Tron în Apuseni”, melodie fredonată de întreaga sală.
[Când eram mai mică, mai naivă şi nu la fel de plimbăreaţă, o mai luam totuşi la pas. Şi pentru că pe vremea aia Clujul mi-era mai aproape şi plin de oameni cunoscuţi, mai luam trenul spre el din când în când. Mă întorceam energizată şi scriam pentru blog câte un jurnal de călătorie a la Cluj. Odată cu scurta mea mutare acolo, n-am mai considerat că sunt vizitator, dar uite cum îţi întoarce soarta obrazul fără să mişti un muşchi şi te aruncă pe alte căi, pe principiul ai grijă ce-ţi doreşti! Ce tot înşir eu aici vrea să se încheie cu: nu credeam că o să mai scriu un jurnal de călătorie la Cluj, sperând că acolo o să şi mor, dar iată! Oricum, dacă, aş zice, trăim uneori pe o a cincea roată de la căruţa, care, se învârte şi aia cumva, n-ar fi exclus să revin şi la jurnalele de călătorie prin Timişoara, de data asta, în ideea: dă-mi un ozeneu, şi-am dispărut.]
Weekendul trecut am fost la Cluj cu scopul măreţ de a mă scăpa de ultimul examen. Şi chiar a părut a fi ultimul examen, căci am fost doar eu, profa şi vreo două tipe ce aveau întrebări pentru ceva licenţă. Nu, n-a fost restanţă, au fost ei aşa drăguţi să fixeze o dată de examen şi pentru extratereştri.
După ce-am scăpat de examen, m-am simţit de parcă eram în vacanţa mare, deşi eram doar la început de weekend, fără prea multe griji, aproape de casă şi departe de realitate. Am avut, totuşi, ceva greutăţi de întâmpinat, căci la cămin mă aşteptau parcă sute de bagaje ce trebuiau cărate de-un marţian firav către o samariteană ce stă în chirie.
După ce-am scăpat de tonele de lucruri adunate în câteva luni, mi-am tras puţin sufletul ca pe un ceas care mai rămâne în urmă din când în când şi mi-am luat, pusă pe nopţi albe, fetele-mi din Ardeal (care te miri de unde au ajuns acolo) ca să vânăm ceva terase.
Vineri seara, final de sesiune, un fel de capitală a studenţilor, zi faină de vară – cam astea au fost elementele ce ne-au făcut să ne obosim oasele dornice de party, în căutarea unei terase libere. Normal, am găsit una chiar simpatică, chiar nu m-aş plânge de Cluj la capitolul ăsta.