N-ar trebui să mă întreb cum de am ajuns să scriu aproape zilnic pe blog când de două ori pe săptămână sunt pe tren. Iar de aici până la o postare, e foarte puțin. Pentru că de prea multă liniște nu m-am bucurat niciodată. Iar drumul e mereu prea lung ca să nu-mi dau seama ce se întâmplă în jurul meu.
De data asta, totul a început calm, poate prea calm pentru o călătorie de șapte ore. Mi-am găsit locul, am parcat liniștită, mi-am pornit muzicile în căști și am privit apusul cum se îndepărta căpătând cele mai senine culori.
Apoi l-am ochit. Am știut din prima clipă, de când se chinuia voios să deschidă ușa vagonului că el e… un potențial stalker pe șine. S-a așezat suficient de aproape de mine, și-a scos telefonul alb din husa roșie și a început să butoneze. După ce i-am ascultat inevitabil de două ori toate soneriile cu găini, rațe și alte zburătoare, printre care și Rihanna, am crezut că se liniștește. În același timp, un nene serios ce stătea pe lângă noi, a început să-și caute un alt loc. Eu l-am ignorat pe gălăgios, am săltat volumul din căști și am mai gustat puțin din apusul care se stingea. Între timp, îmi coceam în minte această postare. Că nu puteam evita un nene puțin retard (vorbea greu, se înțelegea și mai greu), care, după ce un vânzător surdo-mut și-a făcut treaba prin vagon, urma să mă cadorisească cu un pix. (Aww!)
Am început să citesc, cum timpul se scurgea prea greu. Apoi am auzit niște sunete care-mi aminteau de aparatul meu foto peste care s-a pus foarte gros, praful. Mă uit cu vârful cozii ochiului, cât mai discret posibil, îi observ telefonul îndreptat spre mine, susținut de niște brațe deloc stabile și înaintate de un rânjet dizgrațios. Îmi bag la propriu nasul în carte și încerc să fac ceva zeamă de litere cât mai coerentă, apoi îmi ridic brusc cea mai de alungat privire de care sunt capabilă. Se liniștește, începe să fixeze puncte în altă parte.
Îmi scot laptop-ul, e doar un alt pas în a-mi face timpul mai săltăreț pe tren. Scriu o postare, evident nu cea de față. Între timp, mă întreabă dacă am baterie, dacă nu mi-e greu pe picioare și-mi zice bucuros că tocmai a aflat că-l așteaptă niște prieteni la Deva. Eu și mai bucuroasă, că mai era jumătate de oră până în oraș. Îmi sună telefonul și scap o vreme, dar după ce termin de vorbit mă confrunt cu privirea lui intrigată și cu vocea scârțâindă ce-mi spune: era prietenul? Ca să aflu apoi că omul era burlac. După care, mă roagă să-i trimit niște melodii pe telefon. Zis și făcut, îi trimit niște Metallica și Lake of Tears, dar asta nu pentru că a zis că vrea niște melodii mai ciudate, dar părea că ar asculta așa ceva în momentele lui bune. După care mă împloră să-mi trimită și el ceva și, selectez din lista lui, ceva cu ciripeli, ca să scap ușor.
Tot la capitolul telefoane, îmi arată încântat imaginea lui de fundal cu doi tineri sărutându-se și îmi spune că are foarte multe imagini în telefon. Mi-l pasează, îmi zice cum să fac, și uite-așa-mi începe delectarea. Femei semi dezbrăcate, câte o Maica Domnului, un Iisus, nepoțica tipului și Lady Gaga. Un adevărat cont de tumblr mergător. Le-am răsfoit, am zâmbit din ce în ce mai crispat și i-am dat telefonul, după care trenul s-a oprit, ajunsesem în Deva, iar nenea a dispărut, dar n-a uitat să-mi zică să-l sun și mi-a urlat numărul lui din mers, vrând apoi să mi-l spună și pe cel de orange.
Da, a urmat apoi Simeria cu o gură zdravănă de aer și m-am mutat într-un compartiment liniștit unde am reușit să-mi întind oasele și să mă uit la pleoape vreo trei ore.
Și dacă tot nu mă pot abține să vorbesc de trenuri, mai ales că sigur te întrebi ce e cu trenul ăla din header-ul meu, stai să-ți explic!
