Piteşti – Bascov. După mai bine de şase ore de bătut scaunul autocarului am ajuns aici. De ce aici? Pentru că e cea mai simplă cale de-a ajunge din Piteşti în Curtea de Argeş. În 40 de minute m-am văzut în faţa Muzeului Municipal şi am fost remorcată de Andreea şi verişoara ei, într-un alt motocar, înspre Arefu sau Aref, după cum am tot auzit că i se spune. Un drum rapid, câteva sate: Valea Iaşului, Corbeni, Căpăţineni etc şi Arefu, în sfârşit. Munte, linişte, aer curat. Oameni primitori şi multe animale. Seminţe, poveşti şi un somn bun.
Cetatea lui Vlad Ţepeş?
Dacă până să ajung acolo, asociam locul cu relaxare, a doua zi mi-am dat seama că trebuie să-mi intru bine în rolul de turist, căci nu e de stat. Prima oprire: Cetatea Poienari; plecarea din Căpăţineni; transport: pas cu pas. Trebuie să recunosc că au fost chiar multe opriri în urcarea noastră spre cetate. Cele 1480 de scări ne-au cam dat de furcă trupurilor leneşe, iar încercarea de a le reduce (scările) prin căţărări “alpiniste” mai mult ne-a obosit şi ne-au cadorisit cu julituri. Pentru că o aveam cu noi pe nepoata (chiar nepoatele) Tiei din Arefu, n-am mai plătit taxa de intrare şi ne-am şi lungit la stat. Mi-a plăcut acolo sus, între zidurile acelea vechi de unde ţi se pare că poţi cuprinde norii cu mâna, iar privind în jos, vezi cum alunecă pădurile şi cum îşi croieşte loc drumul de munte. Scările epuizante de adineaori le baţi în nici cinci minute la coborâre, sau zece dacă mai găseşti ceva zmeură pe drum.