La TIFF, cred că pe 4 iunie, am văzut la…
Category: despre filme
Filantropica, filmul regizat de Nae Caranfil, poate fi, în viziunea multora, o creaţie care arată cu degetul degradarea societăţii. Prin metode care stârnesc de cele mai multe ori râsul, dar unul ce se vrea a fi amar, precum în cazul scrierilor lui Caragiale, regizorul ne arată lumea aşa cum o ştim, cum o blamăm, dar ne şi dezvăluie unele aspecte la care nu ne-am fi gândit.
Sensul pe care îl putem da titlului poate fi suficient de vag în comparaţie cu ceea ce ne spune la o primă vedere. Facerea de bine se întinde pe atât de multe planuri, de-a lungul filmului, încât o diferenţiere între binele absolut, inexistent de altfel şi binele scuzat de mijloace, devine tot mai vizibilă. Unele personaje se află întotdeauna într-o dilemă referitoare la acest aspect, în timp ce altele, mai hotărâte, şi-au ales deja cu seninătate, iar altele cu resemnare, calea.
În centrul poveştii, Caranfil pune un profesor de liceu, Ovidiu Gorea, profesor de literatură, scriitor debutant, aflat în mai multe crize: cea a vârstei, criza financiară, sentimentală şi a scriitorului ratat. Pentru a ieşi din acest impas multiplu, i se ivesc felurite ocazii, înşelătoare prin aparenţă. Progresul lui în aceste situaţii ne poate duce cu gândul la ipostaza de prinţ şi cerşetor. Personajele de care se loveşte de-a lungul întregii poveşti reuşesc să îi schimbe total viaţa, oricât ar încerca să se abţină şi să fie stăpân pe poziţii. Încă o dată, avem de-a face cu o situaţie în care materialul, dorinţa de frumos, de atenţie şi succes primează în faţa unei vieţi calme, liniştite, sub umbrela binelui.
Paşii iniţiatici, pe care personajul îi urmează în acest drum, variază. Totul începe cu frustrările tot mai abundente: şcoala îl dezamăgeşte, studenţii lipiţi de telefoanele mobile nu mai sunt ce erau cândva, este uimit şi speriat totodată de curajul unora dintre studenţi. Pe de altă parte, visând la vremea când era el elev (pionier, mai bine zis), devine bântuit de teorii freudiene, exemplu dat de profesoara sa din liceu, destul de apropiată de acesta, pe care o vede mai apoi în tânăra perfectă pe care îşi doreşte să o cucerească cu orice preţ. Astfel, după ce depăşeşte frustrarea, intervine elementul dorinţă, una ce îi este sfâşiată încă din faşă din cauza neîmplinirilor, de această dată, financiare. Soluţia naivă întrevăzută de personaj, de a-şi vinde 100 de volume, îl pasează printr-o întâmplare curioasă, la asociaţia Filantropica.
Padre Francisco: Freedom without a life is not freedom.
Ramón Sampedro: A life without freedom is not a life.
Chiar dacă de multe ori te simţi fără scăpare ori parcă nu mai găseşti nicio soluţie problemelor tale şi nici gânduri de a o lua de la capăt nu ai, parcă ceva te ţine încă pe picioare şi îţi dă o fadă urmă de curaj să mergi mai departe. „Sănătoşi să fim”, vorba românului preaplin de optimism. Sănătoşi, trupeşte, de sănătatea asta e vorba.
Mar Adentro e un film pe care l-am tot amânat. De multe ori. Nici nu mai ştiu motivele, dar de cele mai multe ori parcă preferam un film mai scurt ori o comedie. Graba, lenea, circumstanţele. Nu contează. Mar Adentro e un film căruia oricum trebuie să-i amâni vizionarea. Asta dacă nu eşti o persoană ce ia filmele de Oscar la puricat. Da, Mar Adentro e un film de Oscar de prin 2004 (categoria film străin).
De ce să nu vezi oricând filmul ăsta? Depinde doar de starea ta. Mar Adentro e un film care lasă urme, sapă cu întrebări. Iar în loc de răspunsuri primeşti surâsuri din partea unui personaj care te surprinde că poate să zâmbească. Mar Adentro e un film prea trist, dar totuşi, unul pe care să-l vezi singur. Pentru că nu-s puţine momentele în care-ţi vine să dai „space” şi să te afunzi în gânduri.
Did you lose your mind all at once, or was it a slow, gradual process?
Cum ar fi să te trezeşti într-o dimineaţă într-un costum de cavaler, cu o sabie în mână, fugărit de un cal roşu înflăcărat? Uitat de lume, dar mai ales de mintea ta. Cu o tragedie în spate care-ţi vine în minte în cele mai bune clipe şi puţine, de altfel. O soţie frumoasă împuşcată în faţa ochilor. Şi tu, un nebun încrezător în piticii mici şi graşi ce te îndrumă spre Sfântul Graal. Unde mai pui că persoana aleasă să te ajute trebuie întâi salvată şi lipită apoi de sufletul tău de nebun cu speranţe. Pentru asta, e musai să fii Robin Williams.
Pe scurt: Jack (Jeff Bridges) e om de radio, unul destul de băgat în seamă din moment ce un psihopat care îi înţelege exagerat metaforele ascuţite îşi ia puşca, merge direct în barul unde „se intră greu”, trage de câteva ori (aici e ţintită şi soţia ţicnitului nostru), apoi se sinucide. Epic. Jack, omul de radio, pe lângă mândrie şi aroganţă, mai cară după el şi o doză de conştiinţă. Renunţă aşadar la planurile lui şi la radio şi-l găsim peste vreo trei ani în braţele unei proprietare de magazin de închiriat video-uri, sub replica: Suicidal paranoiacs’ll say anything to get laid. Toate ca toate, până când, într-o seară îşi ia sticla de Jack şi porneşte de nebun pe străzi. Dacă spun şi de faza cu Pinocchio mă cam lungesc, aşa că trec peste. Aventurat şi mucifiat, în timp ce se pregătea să se sinucidă, este intrerupt de nişte tineri care vor să-i dea foc, dar ta-dam, apare Parry (Robin Williams), îl salvează şi de aici începe totul. Jack află de tragedia salvatorului său şi, cu musca pe căciulă fiind, încearcă să-l ajute cumva, crezând că aşa îşi curăţă şi conştiinţa. Şi pentru ce urmează n-am să las decât nişte cuvinte cheie: poveste, vise, cabaret, găluşte, filme gratis, sinucidere eşuată, întâlnire, Lydia, Sfantul Graal, nebunie, nebunie, nebunie. Sau… Terry Gilliam.