Am urcat iar la Săruni. De data asta cu dor,…
Diana Câmpean Posts
Un cuvânt și-o stare ce mă urmăresc de ceva vreme. Temporalitate. Provine dintr-un cuvânt ce uneori mă sperie și alteori mă bucură, dar nu despre ticăitul suveran al fundalului vreau să scriu. Ci despre felul meu temporar de a fi, accentuat în ultima perioadă.
Schimb a patra locuință temporară într-un singur an, în al patrulea oraș temporar de pe lista urbelor prin care am trecut cu gândul de-a nu fi doar o fugară temporară. Nume de străzi, stații de bus, trasee, scurtături, rămân toate înfundate în bagajul unor locuri poate în curând uitate.
Oamenii, uamenii, prietenii, simplele cunoștințe devin temporare, firesc. Dacă nu se schimbă în totalitate, precum susțin că le imposibil să o facă de unii singuri, apar alți oameni, distanțe, interpretări și întâmplări care să le schimbe traiectoria în relații.
Sentimentele sunt și ele trecute, în foarte mare parte, la categoria temporare. Stările care mă și ne încearcă se schimbă, iar ăsta nu-i un lucru rău. Ranchiuna, supărarea, durerea, astenia, bucuria, nervii, tăcerea, pasiunea se amplifică și scad tocmai prin calitatea lor de a fi temporare și mai ales, atunci când surprind. Eu și tu, suntem temporari, e cert. Zbuciumul de aici e temporar și el, vasul ciobit de pe malul râului la fel, dar nu vreau să m-arunc în filosofii temporare.
Am părăsit perimetrul Peninsulei luni dimineața, după patru nopți dormite ba în sac, lângă corturi, ba cu porția în cort și după câteva zile de mâncat ce-am putut la buget redus și ofertă vagă (serios, mi-ar fi prins bine o omletă!). Dar acestea-s cele mai puțin importante detalii ale experienței mele la Peninsula, ajunsă la a 10-a ediție.
Sosirea la festival a avut drept soundtrack ultimele piese din concertul Zdob și Zdub. Am alergat în fața scenei pentru a-i trage în chip pe cei mai energici oameni pe care i-am văzut de atâtea ori pe scenă. După o porție de zdobi de întâmpinare, la scena Kiss Terace ne așteptau cei de la Byron pentru… i-aș spune delectare. Au avut un concert cald, deschis, sincer, din care n-au lipsit cover-urile despre care mulți de pe acolo nu știau că-s cover-uri, dar asta e altă poveste. E vorba, desigur, de un perfect de Timpuri Noi și granița din ranița Adei Milea.
Deși nu-mi planificasem să ajung de joi la festival, iată că s-au aliniat planetele și-am reușit, la finalul serii, să-mi împlinesc un vis mai vechi. Da, am ascultat live, cu ochii-n lună și stele, întinsă pe iarbă, cu paie-n păr și vise-n gând, “Sultans of Swing”. E un loc bun, au spus The Straits despre România, și-au continuat să ne relaxeze cu muzici cumva apuse, dar perfecte pentru un final de primă seară.
Camera 1306 [I am myself] se anunţa a fi un spectacol-instalaţie, ceva inedit, ceva cu dans contemporan, o reprezentaţie aparte într-un loc atipic, după cum se poate deduce, o cameră. Una de hotel, de data asta de Hotel Parc din Alba Iulia. Încep cu o scurtă concluzie, apoi mă afund într-o tetrapiloctomie. Trailerul spectacolului arată cel puţin de 10 ori mai bine decât ce mi-a fost dat să văd la ultimul etaj al hotelului albanez.
Camera 1306 este un spectacol maraton. Timp de 6 ore, în faţa a 6 oameni/oră, Cosmin Manolescu şi Catrinel Catană s-au jucat cu publicul, cu îndrăzneala şi mintea lui.
Cineva, ieşind de la spectacol: Excelent!!! În viaţa mea nu mai merg la spectacole contemporane!
Altcineva: E fain, depinde cum priveşti lucrurile şi de cât de deschis eşti!
Am intrat la a doua reprezentaţie (fiecare e diferită) şi i-am găsit pe cei doi stând jos, în colţul camerei, legaţi cu o panglica roşie de mâini şi picioare şi unul de altul. Ne-am aşezat în hol, să nu deranjăm, fără să ştim cum urmau să ne deranjeze ei.