Piesa asta… trebuie să scriu despre ea. Mă enervează că mă obsedează şi n-o mai pot opri. Şi asta de când am auzit-o aici, loc de unde-mi extrag de multe ori preocupările chinuitoare, muzicale şi nu numai. Pe mine mă ţin obsesiile musicale destul de mult. Dar mă mai opresc. Revin după o lună şi-mi dau seama că unele melodii îmi plac la fel de mult. Dar mai fac câte o pauză. Cu asta nu pot. Fie că-s cu ea în căşti, fie acasă, rulează. M-oi regăsi în ea, nu ştiu, probabil. Dar sună tare bine. Şi nu numa’. Suede e prin definiţie o trupă de cântăcioşi ce produce muzici bune, dar bune.
Year: 2010
A trebuit să se organizeze a 5-a ediţie ca să ajung şi eu la festivalul rock Artmania de la Sibiu, pe care l-am ratat de atâtea ori cu ochii în lacrimi (în special ediţia cu Anathema). Şi-am ajuns într-o prea călduroasă zi de sâmbătă, în care autocarul cu care călătoream s-a stricat chiar la intrare în oraş. În Sibiu, din fericire. Din cauza asta am cam ratat concertul trupei Tiarra care a avut loc în Piaţa Mică, trupă care mi-a stârnit curiozitatea şi oarecum interesul cu ceva timp în urmă. Dar nu-i nimic, doar pentru Serj şi mai mult decât atât, pentru întâlnirea cu nişte prietene care mi-au fost şi colege, am mers.
În afară de căldura de nesuportat, Sibiul m-a întâmpinat cu prea mulţi oameni. Din toate părţile, prin toate părţile. Zona centrală, cel puţin, mustea de fiinţe care nu erau de prin zonă. Lucrul ăsta îi dădea o culoare destul de drăguţă oraşului. În Piaţa Mică, pe lângă terasa special amenajată şi standurile cu bere, găseai zeci de tarabe cu sute de chestii handmade… cercei, brăţări, păpuşi, eşarfe, genţi, tricouri etc.
În Piaţa Mare, un mare gard negru îi separa pe oamenii cu brăţară colorată şi bere cumpărată pe două-trei jetoane, de cei care stăteau lejer pe margine cu bidoane de 2 litri de bere în faţă şi care, dacă-şi întindeau puţin vârfurile, vedeau şi-un pic din ce se întâmpla pe scenă. Că de auzit se auzea la fel peste tot. Cam prost, de altfel, ba chiar înclin să cred că se auzea mai bine de pe margine sau de undeva de pe Bălcescu decât de prin zona scenei.
„Azi în Timişoara, mâine în toată ţara!” – e gândul urlat la intrare în Timişoara şi unul dintre „strong motivele” evenimentului. Şi e firesc. Despre ce s-a întâmplat sâmbăta asta la Timişoara s-a scris deja pe prea multe şi cunoscute bloguri. Poate-i puţin mai mult deplasat să compar întâlnirea şi plimbarea bloggerilor în Timişoara cu începutul revoluţiei, dar de câteva zile mă bate gândul ăsta.
Zilele astea Timişoara stă pe buzele şi tastele multor bloggeri. Mai în glumă, mai în serios, mai oficial, mai mult neoficial, am fost şi eu invitată la ceea ce o să fie prin #timisoaranoastra.
Mi-am amintit de Timişoara cu drag când am văzut imaginea de mai sus, aici. Am avut-o wallpaper în toată clasa a 12-a, mi-am pus de mai bine de zece ori pumnii sub bărbie şi am visat la oraşul ăsta. Acum, când mă gândesc la Timişoara, mă gândesc la prietenie. Am puţini, dar buni prieteni acolo. Mă gândesc la oameni faini, iar aici intră câţiva bloggeri. Pe unii abia aştept să-i cunosc sau măcar să mă asigur că există. Că tot urlam într-o postare mai veche despre oamenii minunaţi pe care nu-i cunoaştem. Nu sunt interesată de discuţiile legate de comunitatea bloggerilor de acolo, sunt doar conştientă că sunt câţiva chiar tari, unii mai cinefili, alţii iubitori de lectură, de interneţi etc.
Did you lose your mind all at once, or was it a slow, gradual process?
Cum ar fi să te trezeşti într-o dimineaţă într-un costum de cavaler, cu o sabie în mână, fugărit de un cal roşu înflăcărat? Uitat de lume, dar mai ales de mintea ta. Cu o tragedie în spate care-ţi vine în minte în cele mai bune clipe şi puţine, de altfel. O soţie frumoasă împuşcată în faţa ochilor. Şi tu, un nebun încrezător în piticii mici şi graşi ce te îndrumă spre Sfântul Graal. Unde mai pui că persoana aleasă să te ajute trebuie întâi salvată şi lipită apoi de sufletul tău de nebun cu speranţe. Pentru asta, e musai să fii Robin Williams.
Pe scurt: Jack (Jeff Bridges) e om de radio, unul destul de băgat în seamă din moment ce un psihopat care îi înţelege exagerat metaforele ascuţite îşi ia puşca, merge direct în barul unde „se intră greu”, trage de câteva ori (aici e ţintită şi soţia ţicnitului nostru), apoi se sinucide. Epic. Jack, omul de radio, pe lângă mândrie şi aroganţă, mai cară după el şi o doză de conştiinţă. Renunţă aşadar la planurile lui şi la radio şi-l găsim peste vreo trei ani în braţele unei proprietare de magazin de închiriat video-uri, sub replica: Suicidal paranoiacs’ll say anything to get laid. Toate ca toate, până când, într-o seară îşi ia sticla de Jack şi porneşte de nebun pe străzi. Dacă spun şi de faza cu Pinocchio mă cam lungesc, aşa că trec peste. Aventurat şi mucifiat, în timp ce se pregătea să se sinucidă, este intrerupt de nişte tineri care vor să-i dea foc, dar ta-dam, apare Parry (Robin Williams), îl salvează şi de aici începe totul. Jack află de tragedia salvatorului său şi, cu musca pe căciulă fiind, încearcă să-l ajute cumva, crezând că aşa îşi curăţă şi conştiinţa. Şi pentru ce urmează n-am să las decât nişte cuvinte cheie: poveste, vise, cabaret, găluşte, filme gratis, sinucidere eşuată, întâlnire, Lydia, Sfantul Graal, nebunie, nebunie, nebunie. Sau… Terry Gilliam.
Se zice că scrisul se uită sau mai bine zis, modul în care scrii se erodează dacă nu-ţi pui zilnic condeiul în mişcare. E adevărat. Mă lovesc de asta de fiecare dată când încep să scriu după o pauză de zile, uneori chiar săptămâni (ruşine mie!). Şi nu numai că-mi vine mai greu să scriu, dar observ că de ceva timp doar în faţa calculatorului îmi mai vine inspiraţia. Numai cu tastele în dansul lor frenetic, fără degete strânse pe vreun pix.
Caligrafia se transformă treptat într-un „domeniu defunct”. Nu pot să nu-mi amintesc, o dată cu asta, o perlă a doamnei diriginte din liceu, care deseori ne întreba zâmbitoare: „Cine ştie să scrie frumos la calculator?” şi nu avea încredere decât în cei mai buni elevi. Ce vremuri!