Category: orase

September 24, 2009 / / orase

Pasager pe rută scurtă mai bine zis. Aproape de când mă ştiu fac un drum pe DN74. Acela ce mă poartă din mirifcul meu hometown-metropola (sau Marte sau C.U.* , fost Ampelum ş.a.m.d.) în satul Alba Iulia (aka Bălgrad).

Îmi amintesc că acum mulţi-mulţi ani, mergeam cu trenul. Sunt vreo 38 de kilometri, dar cu personalul ală aveai impresia că mergi până la Sibiu. Aşa m-am învăţat să iubesc trenul, acum, n-aş mai putea să-l suport, nu pe ruta asta. Deşi, trebuie să recunosc că dacă nu am alternativă şi mai am şi companie plăcută, merge.

September 21, 2009 / / despre oameni
August 14, 2009 / / orase
August 3, 2009 / / crize
July 13, 2009 / / despre oameni

Piteşti – Bascov. După mai bine de şase ore de bătut scaunul autocarului am ajuns aici. De ce aici? Pentru că e cea mai simplă cale de-a ajunge din Piteşti în Curtea de Argeş. În 40 de minute m-am văzut în faţa Muzeului Municipal şi am fost remorcată de Andreea şi verişoara ei, într-un alt motocar, înspre Arefu sau Aref, după cum am tot auzit că i se spune. Un drum rapid, câteva sate: Valea Iaşului, Corbeni, Căpăţineni etc şi Arefu, în sfârşit. Munte, linişte, aer curat. Oameni primitori şi multe animale. Seminţe, poveşti şi un somn bun.

Cetatea lui Vlad Ţepeş?
Dacă până să ajung acolo, asociam locul cu relaxare, a doua zi mi-am dat seama că trebuie să-mi intru bine în rolul de turist, căci nu e de stat. Prima oprire: Cetatea Poienari; plecarea din Căpăţineni; transport: pas cu pas. Trebuie să recunosc că au fost chiar multe opriri în urcarea noastră spre cetate. Cele 1480 de scări ne-au cam dat de furcă trupurilor leneşe, iar încercarea de a le reduce (scările) prin căţărări “alpiniste” mai mult ne-a obosit şi ne-au cadorisit cu julituri. Pentru că o aveam cu noi pe nepoata (chiar nepoatele) Tiei din Arefu, n-am mai plătit taxa de intrare şi ne-am şi lungit la stat. Mi-a plăcut acolo sus, între zidurile acelea vechi de unde ţi se pare că poţi cuprinde norii cu mâna, iar privind în jos, vezi cum alunecă pădurile şi cum îşi croieşte loc drumul de munte. Scările epuizante de adineaori le baţi în nici cinci minute la coborâre, sau zece dacă mai găseşti ceva zmeură pe drum.

June 24, 2009 / / jurnalistice

Dinspre gară, pe strada Şerpuită, îţi poţi şerpui uşor drumul înspre strada Moara de Scoarţă. Ajuns aici, ţi se deschide în faţă strada întrebărilor. Nu e nicio moară. Nu mai e nici scoarţă. Poate doar cea de pe unele case care au rămas nerenovate. Doar de pe acelea se desprind vechi scoarţe de tencuială. Nu poţi să nu te întrebi precum o face Dumitru Chioaru în poezia sa „de unde-şi trage numele/ strada Moara de Scoarţă şerpuind/ aproape de apa Cibinului”. Cândva, Cibinul era plin de peşti, însă industrializarea şi fabricile din amonte au distrus totul. În trecut zona aceasta era una industrială. De la fabrică de brânzeturi, de încălţăminte, glucoză, săpun şi până la locuri pentru caii care urmau să fie duşi la abator, găseai de toate. Între timp, toată mica industrie a dispărut. Magazinul alimentar din capătul străzii a devenit restaurant de fiţe, iar de-a lungul ei abia dacă mai mişcă ceva. Un magazin de imprimat tricouri, altul de copiat acte, unul ecologic ce se ocupă cu deşeurile industriale, un magazin alimentar minuscul pe care îl găsesc închis, agenţii imobiliare şi cam atât.

De la gară la Cibin

Străbaţi Moara de Scoarţă în mai puţin de zece minute dacă te grăbeşti. Altfel, ai tot timpul să te plimbi şi să te gândeşti la numele străzii, să te întrebi de pustietatea locului în care foarte rar te împiedici de o persoană şi să te miri de mulţimea de maşini care animează zgomotos atmosfera. Întind puţin ochii peste un gard mai scund fără să dau atenţie avertizării de pe poarta de alături „CÎINE RĂU!”. Un dulău cât mine îşi face apariţia şi mai că se loveşte cu dinţii de gard încercând să mă alunge. Reuşeşte, scorţos câine. În capătul celălalt al străzii, Cibinul se întinde leneş şi murdar. Ierburile şi sălciile şi-au intrat în stăpânire, abia dacă mai lasă loc privirii să se oglindească în râu, iar acesta e tot mai subţire pe zi ce trece.

May 11, 2009 / / culturale
May 8, 2009 / / despre oameni
May 6, 2009 / / despre oameni
March 31, 2009 / / despre oameni

Sub lumina caldă a cerului de martie grupuri de oameni îşi iau rămas bun, altele se îmbrăţişează de parcă nu s-au mai văzut de secole. Culori apar, culori se pierd. Mai multe bagaje decât oameni în autogara Atlassib. O fetiţă cu două codiţe jucăuşe cotrobăie agitată într-o geantă, căutându-şi probabil păpuşa preferată. Oamenii trag bagajele după ei, chinuindu-se. Mulţi vin din străinătate. În acele geamantane greoaie poate zac înghesuite daruri pentru cei care-i aşteaptă de mult.