Category: portrete

Cu laptopul în braţe, tastând frenetic, cu căştile de la telefon bine înfipte în urechi şi pe picior de plecare. Aşa am văzut-o prima dată pe Ruxandra Predescu, cea care se ocupă anul acesta de comunicare în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu.

Ruxa este bucureşteancă get-beget, dar vine cu gânduri bune de fiecare dată la Sibiu. Anul acesta o găsesşti în organizarea FITS. A studiat psihologie şi litere, dar mai mult se bazează pe şcolile vieţii, care îi sunt de mai mare ajutor.

PR la FITS 2010

Iubesc Sibiul, iubesc teatrul şi comunicarea şi îmi place să lucrez într-un ritm cât mai susţinut. Toate aceste lucruri înseamnă pentru mine, printre multe altele, FITS.

Ruxandra este într-o relaţie foarte bună cu echipa ce organizează festivalul. Absolut toţi colegii mei sunt nişte oameni minunaţi care muncesc 20 de ore pe zi pentru ca acest festival să fi devenit ceea ce este acum. Îi respect şi îi apreciez enorm pentru ceea ce fac. Şi, ca să dau din culise, să ştiţi că mai au şi umor!, aminteşte ea.

Ruxa a fost prezentă la festival şi anul trecut, dar nu a reuşit să stea pe toată durata festivalului la Sibiu, din cauza job-ului. Acum a îmbinat munca şi plăcerea şi chiar dacă nu poate spune că se relaxează prea mult, profită de orice clipă din festival care-o poate bucura.

Îi place teatrul. Şi cel mai mult îi place comunicarea. Teatrul presupune, spune ea, o formă de comunicare, dar şi creaţie, viziune şi, pe alocuri, geniu. De asemenea, găseşte foarte uşor asemănări şi între meserii. Un bun comunicator e bine să aibă calităţile unui actor, precum autoco ntrolul, o bună memorie şi forţa de a transmite un mesaj.

Nu cred că FITS ar fi putut avea loc la Bucureşti, nu cu toată aceasta magie care îl însoţeşte.

Cred că Ruxandra cunoaşte pe de rost programul festivalului. Pe lângă spectacolele indoor (de preferat Warum Warum) o atrag cele stradale. Recomand tuturor spectacolele de stradă şi concertele pentru acea interacţiune extraordinară cu publicul şi pentru că permit unei mulţimi să devină o entitate unică. Mi se pare fabulos acest lucru.

Desenează, cântă la pian, găteşte şi se visa astronaut. Dar cel mai bine îi stă în ipostaza de voce a trupei sibiene Guilty Lemon. Mihaela Pîţan cântă de 10 ani şi-şi doreşte să cânte în continuare. Cine a ascultat-o a simţit cu siguranţă nota dulce pe care o aduce în trupa lămâilor de Sibiu.

Atunci când pune mâna pe microfon…

Mihaela cântă alături de soţul ei, Mihai, de foarte mulţi ani, ba mai mult, ambii au făcut parte şi din trupa lui Horia Brenciu şi au înregistrat albumul “35”. Experienţa Horia Brenciu mi-a oferit ocazia să lucrez cu unul dintre cei mai mari  entertaineri din showbiz-ul românesc şi să iau contact cu multi artişti români de valoare, aminteşte cântăreaţa.

mi-am găsit  identitatea artistică

Colegul Mihaelei de trupă, Adi, spune că aceasta se aseamănă foarte mult cu soţul ei: sunt unul şi acelaşi, unul dintre cele mai reuşite cupluri pe care eu le-am întâlnit până acum.

Artista consideră că eşti fericit atunci când reuşeşti să-ţi împlineşti visele alături de persoana iubită. În acest caz, ea poate fi foarte uşor numită – o persoană fericită, visul ei fiind să cânte alături de soţul ei, lângă care se simte împlinită pe plan artistic. Mă simt norocoasă pentru că în primul rând îmi doresc să cânt cu soţul meu Mihai, alături de care pot să spun că mi-am găsit  identitatea artistică, a mai spus solista.

De departe cea mai mare bucurie a mea este că în ultimii 10 ani am reuşit să rămân pe scenă şi să transmit publicului frumuseţea şi sensibilitatea muzicii.

Mihaela e un om liniştit, nu-i place să iasă foarte mult în evidenţă, dar îi place să-şi impună punctul de vedere şi se contrazice bazându-se pe argumente atunci când e vreo problemă. Atunci când pune mâna pe microfon şi e şi implicare muzicală, rămâi fără cuvinte. Câteodată îmi e greu să cânt la tobă din cauza emoţiei transmise de voce, de clapă, bas, chitară…, povesteşte Adi, colegul Mihaelei.

De asemenea, tot Adi mi-a spus că un hobby ascuns al Mihaelei ar fi desenatul în stil manga.

Guilty Lemon –  o trupă în ascensiune

Guilty Lemon este o trupă sibiană care abordează mai multe genuri muzicale, precum Neo-Soul, Jazz şi Funk. Pentru că aceste genuri sunt de origine americană, versurile artiştilor sibieni sunt în engleză. Odată cu maturizarea noastră ca muzicieni am început să ne descoperim propria voce ca şi grup, concretizată prin conceperea unui material de studio, semnat Guilty Lemon, precizează artista. Compoziţia de care aminteşte va conţine piese atât în limba engleză, cât şi în română.

“Să te trezeşti în fiecare dimineaţă fără să te doară nimic, să-ţi aminteşti numai lucruri plăcute şi să nu ai nicio datorie. Aş mai adăuga o bere…”. Aceasta e definiţia fericirii dată de Ovidiu Baron, prozator şi muzeograf sibian.

Lucrează la Muzeul “ASTRA” unde coordonează un serviciu care se ocupă de promovare, pedagogie muzeală şi alte proiecte turistice. În puţinul său timp liber citeşte, ascultă muzică, joacă şah sau merge în drumeţii.

Îmi place foarte mult ceea ce fac şi că, din fericire, într-un muzeu ca acesta nu ai cum să te plictiseşti, menţionează el.

Pentru Ovidiu Baron totul este sau poate deveni literatură.

Prefer să văd oamenii şi lucrurile în continuă mişcare, să reorganizez realitatea după o formulă proprie, care să mă ajute să înţeleg mai bine totul. E drept că se întâmplă să adaug unele nuanţe, din când în când. Ce să faci, realitatea e cam seacă uneori, spune Ovidiu.

Îmi place să prelungesc unele incertitudini, de multe ori te pot duce pe căi necunoscute, oferindu-ţi aventuri cu totul neaşteptate.

Pe Ovidiu Baron îl puteţi găsi online pe unul din blogurile sale – Nedumeriri întârziate – titlu inspirat din numele cărţii sale publicate în 2009.

S-a născut la Sibiu. Tot aici a făcut şi liceul. Brukenthal. S-a înscris apoi la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Cluj – specializarea stomatologie. Studenţia nu i s-a terminat încă, doar a schimbat oraşul. Îşi continuă studiile “gurii umane” la Bucureşti, oraş care i s-a lipit de suflet. S-a remarcat, însă, prin activitatea sa principală din timpul liber. Şi anume “datul cu părerea şi băgatul de vină” pe blogul personal. Da, Miruna Siminel e o tipă cu blog, e copila blondă care gândeşte!

Am 23 de ani. Trăiesc în România şi asta mă oboseşte din ce în ce mai des. Dar încă nu accept să îmi cobor standardele doar pentru a nu îmi fi înşelate aşteptările. Sau poate trebuie să mai cresc puţin, până ce societatea îmi va asimila naivitatea.

Aşa se prezintă Miruna pe blogul personal. Dacă ar putea să schimbe ceva în ţara aceasta obositoare, ar fi gropile din asfalt şi legăturile între oraşe. „Mă enervează că fac 250 km în patru ceasuri. Şi semafoarele nesincronizate. Şi sistemul sanitar, ca să-i aducă acasă pe cei goniţi de atâta scârbă. O consultaţie la medic costă 200 lei, iar revizia la maşină e 1000 lei. E inadmisibil”, explică bloggeriţa.

…uneori din frază în frază, ajungi să găseşti lucruri pe care nici nu mai ştiai că le păstrezi în vreun sertar.

Mi-a spus că locul ei preferat e chiar camera ei, locul de la birou, o lumânare parfumată şi nişte acorduri de pian, iar ea la tastatură, eventual scriind pe blog. Miruna scrie pe blog din 2007. Îşi scria şi până atunci gândurile, dar le salva într-un fişier din My Documents. Iscăleşte poveşti despre copile blonde, adevăruri nespuse, nervi  şi ignoranţă.

A scrie pe blog înseamnă, în opinia Mirunei, a sta de vorbă cu tine, a te descoperi, a găsi în tine lucruri şi gânduri inedite. „E un exerciţiu foarte complex chestia asta cu scrisul. Vii în contact destul de intim cu tine, într-un fel în care nu apuci până nu începi să sapi după sentimente. Şi ştii, uneori din frază în frază ajungi să găseşti lucruri pe care nici nu mai ştiai că le păstrezi în vreun sertar. Adică, să faci descoperiri. Despre tine. Iar asta e fabulos, să ştii”, povesteşte Miruna.

Blondele există din pasiune şi nu or să moară din interes.

Bineînţeles, un blog îţi poate aduce multe satisfacţii. Tot mai multe personaje ale online-ului românesc au început să facă bani din blog.