Am început neîndemânaţi să descoperim treptat, lumea celuilalt. Am continuat…
Year: 2010
Anul trecut de ziua ta îţi dăruiam Ghidul Nesimţitului şi o muzicuţă (că văzusem eu în Închisoarea îngerilor şi mi-am dorit să-i fac un astfel de cadou unei prietene dragi), iar tu ai crezut intrigată, după formă, că ar fi o pastă de dinţi. Anul ăsta, tu, nebuna cu ochii ascuţiţi ţi-ai zărit cadoul pregătit de tresuteşase-iste la mine sub pat şi ţi-ai stricat surpriza cu ceva zile înainte. La anul aş vrea cel puţin să te pot îmbrăţişa!
(scrisoare de la mulţi ani pentru fiinţa cu buzele roşii şi părul bogat, fiinţa ce zace în patul verde, pentru ciorbofila camerei)
Sunt aproape trei ani de când te ştiu. Da, pe tine, fata cu simţuri de focă şi ochii precum nasturii. Recunosc că în primele zile mai degrabă mă speriai decât să îmi doresc să te cunosc mai îndeaproape. Erai înfiptă sau cel puţin aşa-mi păreai cu vestimentaţia ta sport, pierce-ul negru în sprânceana stângă şi cu tipul acela dubios mereu în dreapta ta. Aşa apăreai la facultate, până când prinsă de munci şi alte treburi ai început să vii mai răruţ şi să-ţi motivezi absenţele prin telefon. Şi oarecum, aşa şi cred că am început să ne cunoaştem.
SMS de la tine: Diana, spune-i te rog şefei de grupă să mă pună şi pe mine prezentă că s-a luat curentul pe tramvai.
Ar fi vrut să trăiască în anii 60-70. De la cele mai vechi filme şi melodii la piesele de teatru care se pot juca chiar şi în cafenele, totul îl pasionează pe Mihai. E acel tânăr care preferă să asculte muzica pe vinil şi să filmeze când are ocazia cu camere pe film. De doi ani e student la Drama and Writing la “Anglia Ruskin University” din Cambridge, iar înainte să plece în Marea Britanie, se număra printre cei mai străluciţi elevi sibieni.
Mihai Kolcsár sau Kolcs cum îi spun prietenii, s-a născut în Zalău, dar s-a bucurat foarte mult când părinţi lui s-au mutat în Sibiu. Sibiul e frumos şi încep să-l apreciez tot mai mult în comparaţie cu alte oraşe, spune el.
Pasionat încă de mic de limba germană, a reuşit în 2007 să obţină locul I la Olimpiada Naţională de Germană Modernă, secţia proiecte. A fost elev al Colegiului Naţional “Gheorghe Lazăr” şi spune că de limba germană s-a lipit încă din clasa a II-a când se uita la desene animate pe programele nemţeşti.
Pentru Mihai, o atracţie mai puternică decât cea pentru cunoaşterea limbii germane, o reprezintă cea pentru teatru. În 2006, acesta şi-a a fondat grupa teatrală ExtremelyLowBudgetProductions – ELBP, iar în 2007 participa la Festivalul Underground „Nart–Nopţile ArtCafé” cu programul de stand-up comedy “Tri Uaiz Gaiz” şi cu piesa de teatru “Catargul”, drept actor şi co-scenarist. De asemenea, a fost actor şi într-un cor, în piesa de teatru MenschMaschine KlangMaschine de Sigune von Osten, grupul teatral Art Point la Sibiu.
Filmul e o pasiune arzătoarea de a mea de când am fost mic şi mă ducea tata la cinema
Când vine vorba de filme, vă pot spune că Mihai ajunge să vadă şi câte 200 pe an. Îi plac filmele de când era mic. Totodată ce vede şi analizează, Kolcs scrie cronici de film atât pentru blogul personal, cât şi pentru publicaţia Sibiu 100%. De asemenea, aţi putut răsfoi şi pe Cuvinte online unele din materialele lui.
Filmul e o pasiune arzătoarea de a mea de când am fost mic şi mă ducea tata la cinema (încă ţin minte când am văzut prima dată Jurassic Park). De atunci gustul meu pentru filme s-a maturizat şi s-a rafinat, povesteşte Mihai. Foarte mult apreciază filmele vechi, iar prin recenziile de pe blog vrea să convingă lumea că un film nu-şi pierde valoarea dacă e mai vechi de doi ani. Consideră că până şi un film vechi de 80 de ani poate încânta lumea.
Printre filmele sale preferate se numără The Fountain, Brazil, The Assasination of Jesse James by the Coward Robert Ford. Deşi regizorul său preferat este Terry Gilliam, susţine că Tarkovsky e cel mai bun ever.
Îmi place muzica veche. Ar fi trebuit să mă nasc în anii 50 ca să profit din plin de anii 60-70
Până şi muzica pe care o ascultă e în mare parte din filme, Clint Mansell se numără printre favoriţii săi. Ascultă de la Rammstein la Pink Floyd, Muse, Radiohead, DeVotchka, The Tiger Lillies, dar şi muzică românească precum Viţa de Vie, Şuie Paparude, Vama Veche. Îmi place muzica veche. Ar fi trebuit să mă nasc în anii 50 ca să profit din plin de anii 60-70, mai puţin de partea cu comunismul, mai spune Mihai.
Ieri a fost ziua vederilor şi a revederilor. Am ajuns prin capitala noastră de judeţ cu ceva scopuri veterinaro-shopingăristice. De puţine ori când merg în oraşul – cimitir al liceului meu – se întâmplă să nu dau de cineva cunoscut, iar dacă e şi vacanţă, musai să mă arunc la o întâlnire cu măcar o mică parte din foştii colegi de liceu.
Nu ştiu cum s-a făcut, dar de când am terminat liceul, niciodată nu am mers cu ei într-un loc ales de mine. Numai tura trecuta ştiu câte mutre s-au făcut be baza alegerii mele. Eeee, acolo nu-i place lui X, eee ăla e bar de roacheri(fost!) şi câte alte bla bla. “Bun, nu-i nimic, mergem unde vreţi voi, că până la urmă eu am venit de pe marte să vă văd, se presupune deci că mi-e cam indiferent”.
În primul rând, să-l ia naiba! Dacă aş avea puteri supranaturale sau măcar de-aş fi lipsită de conştiinţă, pe omul ăsta aş fi în stare să-l tranşez. Şi nu pentru că face gălăgie când ţi-e lumea mai dragă şi somnul mai lin, ci pentru că e un prost care face gălăgie când ţi-e lumea mai dragă şi somnul mai lin.
Am mai vorbit eu aici de un specimen întâlnit în mirabuloasa mea viaţă studenţească găzduită de căminul nr. 1 din Sibiu. Era acel obsedat de curăţenie care-mi distrugea liniştea şi reveria când ciocănea după aspirator.
Anul ăsta nu numai că acel personaj nu mai stă în cămin, dar nici aspiratorul nu mai e la noi în cameră (lucru destul de trist, de altfel). Totuşi, de animale nu poţi scăpa. Nu într-un cămin mixt. Nu într-un oraş precum Sibiul – asaltat din… destul de multe părţi.
“Să te trezeşti în fiecare dimineaţă fără să te doară nimic, să-ţi aminteşti numai lucruri plăcute şi să nu ai nicio datorie. Aş mai adăuga o bere…”. Aceasta e definiţia fericirii dată de Ovidiu Baron, prozator şi muzeograf sibian.
Lucrează la Muzeul “ASTRA” unde coordonează un serviciu care se ocupă de promovare, pedagogie muzeală şi alte proiecte turistice. În puţinul său timp liber citeşte, ascultă muzică, joacă şah sau merge în drumeţii.
Îmi place foarte mult ceea ce fac şi că, din fericire, într-un muzeu ca acesta nu ai cum să te plictiseşti, menţionează el.
Pentru Ovidiu Baron totul este sau poate deveni literatură.
Prefer să văd oamenii şi lucrurile în continuă mişcare, să reorganizez realitatea după o formulă proprie, care să mă ajute să înţeleg mai bine totul. E drept că se întâmplă să adaug unele nuanţe, din când în când. Ce să faci, realitatea e cam seacă uneori, spune Ovidiu.
Îmi place să prelungesc unele incertitudini, de multe ori te pot duce pe căi necunoscute, oferindu-ţi aventuri cu totul neaşteptate.
Pe Ovidiu Baron îl puteţi găsi online pe unul din blogurile sale – Nedumeriri întârziate – titlu inspirat din numele cărţii sale publicate în 2009.
Am vizionat de curând The Imaginarium of Doctor Parnassus, unul dintre cele mai faine filme văzute în ultima vreme. Nu o cronică vreau să-i fac, puteţi citi aici dacă vă interesează, ci pornind de la ideea imaginariului – şi anume lumea de după trecerea prin oglinda schimbătoare – am să încerc să transpun în cuvinte cum cred că ar fi arătat lumea mea imaginară, odată trecută prin acel filtru al Doctorului Parnassus. Căci pentru mine, acele bucăţi au fost cele mai plăcute părţi ale filmului.
Nah, my imaginarium ar fi cam aşa:
- imaginariul meu nu e nicidecum poarta spre o lume mai bună, e doar o altă lume, una bună pentru mine – scuzaţi-mi egoismul – şi pentru cei ce o înţeleg şi o acceptă;
- în imaginariul meu e prea puţină toleranţă, de fapt toleranţa este piatra spre care eu mă îndrept, dar de cele mai multe ori mă abat din drum, o piatră ce se transformă în nisip şi-mi curge uşor printre degete, căci mereu se găseşte câte un Mr. Nick care să mă facă să renunţ la fărâma de toleranţă proaspăt ivită;
- în imaginariul meu, o mână de oameni responsabili au pus bazele unei publicaţii cum nu există, doar se află în imaginaţie: o publicaţie care rezistă şi-n print, dar are şi ediţie online, iar “oamenii mei” ştiu deja cu ce se mănâncă jurnalismul online; ba mai mult, există şi-un departament ce încurajează jurnalismul cetăţenesc;
- aici, Mr. Nick ronţăie seminţe şi bea bere, îndemnându-mă în fiecare clipă să lenevesc alături de el, dar nu, în imaginariu, chiar dacă nu pot ajunge la piatra toleranţei, îi spun NU lenei; se întâmplă lucruri măreţe doar la un pas de mine, în imaginaţie;
- în mintea mea visătoare fotografiile mele sunt într-adevăr apreciate, dar am şi scule cu care să le realizez, iar fotografii cu-adevărat pricepuţi nu mai sunt cei mai aroganţi oameni pe care i-am întâlnit;
- deci da, imaginariul meu este o lume a imaginilor: sute de fotografii multicolore, alb-negre şi sepia, înfăşurate în pânze infinite îmi ţin loc de curcubeu după ploaia literelor şi literele… of, trebuie să spun că nu mă dezamăgesc nicicând pentru că-n imaginaţie scriu chiar bine;
- sunt şi-n cele mai frumoase reverii un berbec întors pe dos atunci când mi se pune pata, iar cel pe care-l intruchipează Tom Waits în film abia aşteaptă aceste mici scăpări care se pot transforma în adevărate… fenomene naturale;
- în imaginariu ştiu să-mi apreciez prietenii şi să iubesc cu toată inima, lucru ce nu e greu de realizat nici în realitate, diferenţa e că-n lumea creată de mine e firesc să nu existe dezamăgire şi oameni cu mult prea multe feţe;
- în imaginariul meu nu există gripă porcină, aviară, acvatică, dar poţi da fără prea multă greutate de egoism, neînţelegere, nervi, slăbiciuni, nerăbdare; cel puţin ştiu că în imaginaţia mea gândesc de câteva ori înainte de a face/spune ceva;
- în acest vis prelungit de-a lungul unor marcatori, părinţii mei sunt sănătoşi şi fără griji, iar persoanele pe care le-am pierdut definitiv sunt şi ele aici; în imaginariu cumnata mea va avea un băieţel (în realitate, contează doar să fie sănătos);
- în imaginaţia mea există duşuri în autobuz şi examene de admitere drastice la puţinele facultăţi care rămân, iar la facultăţile de jurnalism predau jurnalişti… de fapt, nici nu ştiu dacă o să admit existenţa unor şcoli de jurnalism în visul meu;
- pereţii casei mele imaginare vor arăta precum nişte foi vechi de ziar, iar un blitz îmi va ţine loc de bec, cea mai răspândită culoare va fi verdele;
- în imaginariu voi găsi un Zorba pe care-l voi pune să predea lecţii de viaţă tuturor celor care ar pătrunde măcar cu gândul în această poveste;
- pentru soundtrack-ul imaginariului cred că va trebui să semnez un contract cu acelaşi magnific Tom Waits;
- şi ca să închei în acelaşi ton patetic de visare, în imaginariul meu timpul va fi o jucărie controlabilă…
Din nefericire, mai mult îmi amintesc şocul decât detaliile visului, dar am să-mi storc din vis cât pot.
Mă implicasem, precum o viitoare jurnalistă ce sunt (nici măcar în vis nu eram doar jurnalistă, ci şi viitoare) într-o gâlceavă politică. Doar că în visul meu, toate erau pe dos şi nu ştiam în ce mă bag. Se făcea că l-am atacat verbal, în mai multe rânduri, pe nimeni altult decât Vanghelie. Nu râdeţi! Ei bine, Vanghelie, în visul meu, era un fel de mogulo-politician, protejat de toată lumea. Şi când zic toată lumea, implic şi Biserica şi Curtea Supremă. Mda!…
Da, am ieşit din ţară! Că tot discutam cu cineva care-mi reproşa subtil că stau degeaba şi m-a întrebat ironic câte oraşe din afara ţării am vizitat. N-am avut ocazia până acum. Iar “ocazia” implică şi bani şi oameni.
Participam în vară la un concurs foto organizat de L’oreal România care oferea 100 de burse pentru 100 de studenţi, iar pe la sfârşitul lui noiembrie (2009) am avut surpriza să aflu că sunt şi eu printre cei 100, urmând ca în decembrie să mă trezesc cu o sumă frumuşică pe card. Prea mi s-a părut că au venit de nicăieri şi tocmai de aceea n-am ezitat să-i cheltui, iar cum pe lista mea “de făcut” aveam şi: IEŞI DIN ŢARĂ!, am zis: să fie! Şi a fost bine! În februarie am plecat în Lisabona pentru câteva zile. Despre excursie, dar mai multe despre oraş am scris aici, plus câteva fotografii.
Aş fi vrut pe blog să postez un fel de jurnal pe zile, cum făceam cândva cu scurtele mele călătorii prin oraşele din ţară, însă s-ar fi potrivit mai bine dacă postam chiar în ziua respectivă. Ori acolo, nu numai că n-am avut net, dar nici timp şi nici gând pentru aşa ceva.
Sunt totuşi câteva aspecte pe care mi-ar plăcea să le înşir aici!