Că ne naştem şi murim singuri nu prea mai e…
Tag: oameni
Leapşa de la tomata cu scufiţă mă îndeamnă să vorbesc despre locul meu preferat din România, dar spre ruşinea mea, am văzut atât de puţine locuri şi totuşi, drăguţe, încât mi-e foarte greu să aleg unul când sper că la următoarea plimbare pe plaiurile noastre să-mi schimb părerea. Ştiu doar cât de surprinzătoare e România.
Aşa că am să surprind şi eu şi am să spun care aş vrea să fie locul meu preferat. Pentru că am auzit atât de multe poveşti frumoase şi am văzut atâtea poze. Pentru că e atât de aproape de mine şi încă n-am ajuns. Şi pentru că sper să ajung cât mai curând şi să mă întorc cu confirmarea şi cu alte poveşti.
De ceva vreme visez că fumez. Bine, am visat iarbă în repetate rânduri, dar uneori şi visele parcă se adaptează condiţiilor, aşa că am continuat să visez ţigări normale. Pachete care mă aşteptau ca nişte indicii, dar de fiecare dată mă trezeam înainte să-mi inund simţurile în fumuri.
Nu-s fumătoare, dar îmi plac fumătorii. Mult. Nu acei care au casele şi hainele înecate în mirosul de tutun ori cei care se ascund de cei din jur şi se îndoapă cu gume şi alte înmiresmate, dar nici cei care ceşesc ţigări sau bombardează strada cu chiştoace. Îmi plac fumătorii serioşi şi visători, cei cu poveşti în genul cum m-am apucat eu de fumat la 15 ani, cum am fumat prima ţigară cu mama, cum am renunţat la fumat de prea multe ori şi cum m-am reapucat pentru că-mi place să fumez. 
În schimb, fumătoare pasivă sunt de foarte mult timp. În liceu eram printre puţinii nefumători din “gaşcă” şi toţi erau convinşi că până pe-a doişpea o să fiu de-a lor. N-a fost să fie. La facultate tot pe lângă fumători m-am trezit. Mereu a fost o plăcere să le ţin companie, mai ales la cămin unde aveam un loc special pentru fumat.
Zilele astea Timişoara stă pe buzele şi tastele multor bloggeri. Mai în glumă, mai în serios, mai oficial, mai mult neoficial, am fost şi eu invitată la ceea ce o să fie prin #timisoaranoastra.
Mi-am amintit de Timişoara cu drag când am văzut imaginea de mai sus, aici. Am avut-o wallpaper în toată clasa a 12-a, mi-am pus de mai bine de zece ori pumnii sub bărbie şi am visat la oraşul ăsta. Acum, când mă gândesc la Timişoara, mă gândesc la prietenie. Am puţini, dar buni prieteni acolo. Mă gândesc la oameni faini, iar aici intră câţiva bloggeri. Pe unii abia aştept să-i cunosc sau măcar să mă asigur că există. Că tot urlam într-o postare mai veche despre oamenii minunaţi pe care nu-i cunoaştem. Nu sunt interesată de discuţiile legate de comunitatea bloggerilor de acolo, sunt doar conştientă că sunt câţiva chiar tari, unii mai cinefili, alţii iubitori de lectură, de interneţi etc.
Se zice că scrisul se uită sau mai bine zis, modul în care scrii se erodează dacă nu-ţi pui zilnic condeiul în mişcare. E adevărat. Mă lovesc de asta de fiecare dată când încep să scriu după o pauză de zile, uneori chiar săptămâni (ruşine mie!). Şi nu numai că-mi vine mai greu să scriu, dar observ că de ceva timp doar în faţa calculatorului îmi mai vine inspiraţia. Numai cu tastele în dansul lor frenetic, fără degete strânse pe vreun pix.
Caligrafia se transformă treptat într-un „domeniu defunct”. Nu pot să nu-mi amintesc, o dată cu asta, o perlă a doamnei diriginte din liceu, care deseori ne întreba zâmbitoare: „Cine ştie să scrie frumos la calculator?” şi nu avea încredere decât în cei mai buni elevi. Ce vremuri!
…sau dragoste de blog.
Nu am mai aruncat de ceva vreme postări despre relaţii, emoţii şi altele de-ale corasonului pe blog. Sunt multe alte bloguri unde poţi găsi sau regăsi răspunsul unor frământări, dar poate niciodată în forma pe care ţi-o doreşti pentru că, suntem diferiţi, nu?
Citeam o postare simplă, a unei tipe simple (presupun) care făcea nişte observaţii la fel de simple, naturale şi stârnite din te miri ce. Lucruri la care m-am gândit şi pe care le-am ambalat în sfaturi pentru cei dragi de mii de ori. Dacă ştiam că doar cititndu-le se vor supune, scriam şi eu asta. E interesant cum lucrurile fireşti pe care le simţim de multe ori ne sunt arătate de nişte străini cu blog, e interesant cum trăirile se intersectează prin blogosferă, cum aşteptăm mărturiile unor oameni care simt poate la fel ca noi, dar expun asta în modul lor. Şi cum ne lipim de câte un blog, ca de o persoană. Cum aşteptăm postări, ca atenţiile celor din jur. Voi, cei ce bloggăriţi şi răsfoiţi blogosfera, nu puteţi nega asta. Ne-am lipit de stilul şi modul de a gândi al multor persoane. Şi ne place. Şi nu mă refer numai la blogurile cu emoţii.
Da, am ieşit din ţară! Că tot discutam cu cineva care-mi reproşa subtil că stau degeaba şi m-a întrebat ironic câte oraşe din afara ţării am vizitat. N-am avut ocazia până acum. Iar “ocazia” implică şi bani şi oameni.
Participam în vară la un concurs foto organizat de L’oreal România care oferea 100 de burse pentru 100 de studenţi, iar pe la sfârşitul lui noiembrie (2009) am avut surpriza să aflu că sunt şi eu printre cei 100, urmând ca în decembrie să mă trezesc cu o sumă frumuşică pe card. Prea mi s-a părut că au venit de nicăieri şi tocmai de aceea n-am ezitat să-i cheltui, iar cum pe lista mea “de făcut” aveam şi: IEŞI DIN ŢARĂ!, am zis: să fie! Şi a fost bine! În februarie am plecat în Lisabona pentru câteva zile. Despre excursie, dar mai multe despre oraş am scris aici, plus câteva fotografii.
Aş fi vrut pe blog să postez un fel de jurnal pe zile, cum făceam cândva cu scurtele mele călătorii prin oraşele din ţară, însă s-ar fi potrivit mai bine dacă postam chiar în ziua respectivă. Ori acolo, nu numai că n-am avut net, dar nici timp şi nici gând pentru aşa ceva.
Sunt totuşi câteva aspecte pe care mi-ar plăcea să le înşir aici!