Sibiu. Oraşul cu flori la ferestre, cu ochi pe acoperişuri…
Year: 2010
…sau dragoste de blog.
Nu am mai aruncat de ceva vreme postări despre relaţii, emoţii şi altele de-ale corasonului pe blog. Sunt multe alte bloguri unde poţi găsi sau regăsi răspunsul unor frământări, dar poate niciodată în forma pe care ţi-o doreşti pentru că, suntem diferiţi, nu?
Citeam o postare simplă, a unei tipe simple (presupun) care făcea nişte observaţii la fel de simple, naturale şi stârnite din te miri ce. Lucruri la care m-am gândit şi pe care le-am ambalat în sfaturi pentru cei dragi de mii de ori. Dacă ştiam că doar cititndu-le se vor supune, scriam şi eu asta. E interesant cum lucrurile fireşti pe care le simţim de multe ori ne sunt arătate de nişte străini cu blog, e interesant cum trăirile se intersectează prin blogosferă, cum aşteptăm mărturiile unor oameni care simt poate la fel ca noi, dar expun asta în modul lor. Şi cum ne lipim de câte un blog, ca de o persoană. Cum aşteptăm postări, ca atenţiile celor din jur. Voi, cei ce bloggăriţi şi răsfoiţi blogosfera, nu puteţi nega asta. Ne-am lipit de stilul şi modul de a gândi al multor persoane. Şi ne place. Şi nu mă refer numai la blogurile cu emoţii.
A trecut ceva timp de când nu mi-am mai aruncat grijile departe şi de când nu m-am mai afundat între două coperte. „Darul unei zile” a fost într-adevăr darul zilei mele de naştere venit cu o neînsemnată întârziere de câteva luni din partea unei prietene cu care mă văd prea rar.
Cartea asta, venită după săptămâni bune în care am lecturat numai .pdf-uri cu frânturi despre new media şi altele, mi-a făcut ziua mai bună. E cu-adevărat darul unei zile, al acelei zile în care o iei în mână şi n-o mai laşi până la ultimele rânduri. E o carte scurtă, uşoară, numai bună de citit pe drum şi poate foarte bine să-ţi amintească ce dor ţi-a fost să citeşti şi cât de mult te relaxază „sportul” ăsta. Dacă atunci când vrei să citeşti o carte nu eşti hotărât şi pregătit să laşi toate grijile de zi cu zi deoparte, cartea asta te eliberează pentru ceva timp de toate gândurile şi te trimite direct în zona copilăriei şi adolescenţei. Pentru că în paginile scrise de Anna Gavalda nu poţi decât să te regăseşti. Şi să râzi. Când ruşinat, când în hohote.
Patru fraţi regăsiţi te poartă prin copilărie şi nebunia oferită de libertate. Garance, Simon şi Lola fug de la o nuntă de familie la fratele lor mai mic, Vincent, care locuieşte într-un castel. Jumătate din carte e drumul până la el presărat cu replicile acide dintre Garance şi cumnata ei, soţia lui Simon, dar şi cu amintiri voioase despre copilăria celor patru fraţi. Cu mare drag am citit comparaţiile dintre Garance şi sora ei mai mare Lola, văzute prin ochii celei dintâi.
Janis Joplin izbucnind pe fundal cu al său ascuţit Summertime şi versuri culese din Shakespeare, Sarah Kane şi Luigi Pirandello. Printr-o formă de teatru tranşant de deschisă, one-man-show-ul oferit de artistul italian, Pippo Delbono, ne arată disperata poveste autobiografică a acestuia.
O sală simplă şi destul de mică. În mijloc o masă pe care zac două sticle şi un pahar, un scaun şi un microfon. Şi artistul. Nu e nevoie de altceva când te afli în preajma acestui om dispus să-ţi ofere tulburătoarea lui poveste. Una de iunie, una ce te răscoleşte şi pe care n-o vrei veridică. Te laşi purtat de tot ce-ţi exprimă Pippo, dar prinzi atât de mult drag de el că, cu tot farmecul povestirii, nu vrei să fie adevărat ce tocmai ai descoperit.
O poveste plină de emoţie a fost spusă în a opta zi de festival la Sala Studio a Teatrului Naţional „Radu Stanca”. O parte din compania lui Pippo Delbono din Italia a fost prezentă la Sibiu. Mai bine de 80 de minute, Pippo ne-a spus povestea lui de iunie. Da, povestea sinceră a artistului italian este pusă pe tavă şi completată de câteva fragmente din spectacolele realizate de el uitându-se în viaţa lui: „Strigătul”, „Vremea asasinilor”, “Furia”, “Henry V” etc. Acesta a cotrobăit prin cele mai sensibile sertare şi ne-a purtat prin cadrele dezolante peste care el a trecut cu tărie şi încredere.
La Teatrul Naţional „Radu Stanca”, în a opta zi a festivalului, am putut să vedem o interesantă parodie marca Alexandru Dabija şi actorii Teatrului Odeon. O poveste împărţită în patru, una care vrea să-ţi spună cum se face teatru azi şi cum se percepe acesta, patru bucăţi care îţi stârnesc hohote de râs (isteric sau ironic) din clipă în clipă.
Chiar dacă pare o comedie delicioasă pentru cei mai mulţi din sală, spectacolul lui Dabija se adresează unui public de avizaţi. Pornind de la scena meşterilor din Visul unei nopţi de vară, ni se prezintă în cele aproape 90 de minute, patru fragmente care ni-i petrec în faţă pe Gutuie, Fundulea, Piţigoi, Foamete, Nănău şi Scoabă.
Tendinţele teatrului românesc sunt expuse şi satirizate în patru părţi sub masca uriaşă a unui leu şi prin searbăda crăpătură a unui „zid”.
La început meşterii sunt reprezentaţi de nişte femei îmbrăcate în negru, iar Theseus şi Hippolyta, veniţi să le urmărească spectacolul, într-un cuplu de homosexuali, în constrast cu meşterii. Doamnele se dovedesc apoi nişte fiinţe absolut normale, dornice să facă teatru. Remarcant mi s-a părut în această primă parte, joacul actoriceasc al Oanei Ştefănescu (Pyramus).