Am nişte zile atât de încărcate (şi nopţi la fel),…
Diana Câmpean Posts
Sau cel puţin eu n-am. Cred că nu am ori nu ştiu să-mi fac. Mă gândeam că-n 2010 lucrurile se vor mişca mai domol, dar parcă tot mai repede zboară. Timpul? Acelaşi grăbit şi aspru duşman pe care-l ignor în continuare.
Octavian Paler spunea că avem timp.
avem timp să citim şi să scriem,
să corectăm ce-am scris, să regretam ce-am scris.
Avem? Unii spun că se găseşte pentru orice timp, oricând, doar că ne e prea lene. Sau că am avut timp şi l-am irosit degeaba. Mai are rost să scriu despre cât de grăbiţi suntem? Ori să trec, tot din grabă, mai departe? Despre cât de greu mi-a fost să dau click pe “new post” nici nu mai zic. Însă pentru citit şi scris (după cum intenţionat am şi selectat bucăţica din frumoasa zicere a lui Paler) trebuie să îmi fac mereu timp. Vreau, nu vreau. Citeam zilele astea undeva că trebuie să scrii chiar şi atunci când nu vrei să scrii!
- nu mai avem timp să citim şi când zic asta, mă refer la CĂRŢI, nu la broşuri şi pliante, nu la ziare pe care oricum nu le mai citim de mult cum se citeau ziarele, ci online (de altfel, multe nu ne mai permit asta, că “renunţă” la ediţia print), nu la bloguri sau liniuţe de pe twitter. Ştiu, veţi spune că citiţi. Şi vă cred, şi eu o fac, cât şi cum pot, dar nu ca până acum.
S-a născut la Sibiu. Tot aici a făcut şi liceul. Brukenthal. S-a înscris apoi la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Cluj – specializarea stomatologie. Studenţia nu i s-a terminat încă, doar a schimbat oraşul. Îşi continuă studiile “gurii umane” la Bucureşti, oraş care i s-a lipit de suflet. S-a remarcat, însă, prin activitatea sa principală din timpul liber. Şi anume “datul cu părerea şi băgatul de vină” pe blogul personal. Da, Miruna Siminel e o tipă cu blog, e copila blondă care gândeşte!
Am 23 de ani. Trăiesc în România şi asta mă oboseşte din ce în ce mai des. Dar încă nu accept să îmi cobor standardele doar pentru a nu îmi fi înşelate aşteptările. Sau poate trebuie să mai cresc puţin, până ce societatea îmi va asimila naivitatea.
Aşa se prezintă Miruna pe blogul personal. Dacă ar putea să schimbe ceva în ţara aceasta obositoare, ar fi gropile din asfalt şi legăturile între oraşe. „Mă enervează că fac 250 km în patru ceasuri. Şi semafoarele nesincronizate. Şi sistemul sanitar, ca să-i aducă acasă pe cei goniţi de atâta scârbă. O consultaţie la medic costă 200 lei, iar revizia la maşină e 1000 lei. E inadmisibil”, explică bloggeriţa.
…uneori din frază în frază, ajungi să găseşti lucruri pe care nici nu mai ştiai că le păstrezi în vreun sertar.
Mi-a spus că locul ei preferat e chiar camera ei, locul de la birou, o lumânare parfumată şi nişte acorduri de pian, iar ea la tastatură, eventual scriind pe blog. Miruna scrie pe blog din 2007. Îşi scria şi până atunci gândurile, dar le salva într-un fişier din My Documents. Iscăleşte poveşti despre copile blonde, adevăruri nespuse, nervi şi ignoranţă.
A scrie pe blog înseamnă, în opinia Mirunei, a sta de vorbă cu tine, a te descoperi, a găsi în tine lucruri şi gânduri inedite. „E un exerciţiu foarte complex chestia asta cu scrisul. Vii în contact destul de intim cu tine, într-un fel în care nu apuci până nu începi să sapi după sentimente. Şi ştii, uneori din frază în frază ajungi să găseşti lucruri pe care nici nu mai ştiai că le păstrezi în vreun sertar. Adică, să faci descoperiri. Despre tine. Iar asta e fabulos, să ştii”, povesteşte Miruna.
Blondele există din pasiune şi nu or să moară din interes.
Bineînţeles, un blog îţi poate aduce multe satisfacţii. Tot mai multe personaje ale online-ului românesc au început să facă bani din blog.
Ne trezim de multe ori cu ele în gură. Nu vreau să-mi încep textul sub forma unei ghicitori cu tentă pornografică, am să spun de la bun început că este vorba de seminţe (oops, mi-a intrat deja o coajă între taste) sau, ca să le dau un nume mai digerabil: bomboane agricole.
S-a înţeles deja că scriu această postare ronţăind câteva astfel de bomboane sărate. Şi poate nu sunt singura care ronţăie seminţe chiar acum, pe un amic l-am speriat, întrebându-l pe căi virtuale de ce ronţăie seminţe (în general), în timp ce el chiar scuipa nişte coji.
Le consumăm. Prăjite, neprăjite, direct de la sursă, proaspete, uneori necoapte sau din pungă.
Poate acum, de sărbători, numărul celor care bagă astfel de uleioase e mai scăzut, ele fiind înlocuite cu sărăţele, covrigei şi alte mărunţişuri de sezon.
Căutăm nume de formaţie; cuvinte cheie: folk, Padre, SEBI, Post Scriptum, distinct, clar, eco, munte, Trascău, adăugire, completare.
Asta era prin septembrie. Până la urmă şi-au ales şi nume: PLUS NOI, iar primul lor album se numeşte Cântece Crude.
Formaţia “Plus Noi” este înfiinţată în anul 2009, şi are în componenţă 4 membrii. Primii doi: Stelian “Padre” Petrescu, poet şi compozitor, Kincses “Talisman” Sebastian, voce şi chitară, din Aiud şi restul: Victor “Laureatul” Surugiu şi Adrian “Axânte” Puiuleţ, din Centrul Universului aka Zlatna. Să nu uităm nici de impresar: Truţă “Pisi” Răducu. Ne vedem pe MTV, sau în cel mai rău caz, pe Trilulilu şi Youtube, că ne băgam noi!
Octavian Repede este unul dintre acei tineri care nu-şi ignoră pasiunile şi visele. Un tânăr perseverent şi dedicat proiectelor asumate. Ajutat în special de prieteni, de o echipă sudată şi energică, a realizat filmul documentar “Sibiu 1989”, care va fi lansat în 21 decembrie 2009. Apropiaţii ştiu cât de mult şi-a dorit să finalizeze acest proiect.
Filmul s-a născut în jurul unei poveşti. O poveste trăită de fiecare locuitor din Sibiu care a prins revoluţia şi care ar avea ceva de povestit.
Octavian priveşte cu un vădit entuziasm evenimentele de acum 20 de ani, le consideră deosebite şi unice, în felul lor. Tocmai de aceea a luat în calcul posibilitatea de a realiza un film documentar pe această temă, un proiect despre Sibiul acelor zile incredibile. „Ideea realizării unui documentar a fost a tatălui meu, care în decembrie 1989 a fost şi el în rând cu miile de manifestanţi anonimi. Uitându-ne acum, după 20 de ani, la ce s-a petrecut atunci, cred că multora li se pare un eveniment cu totul special şi neobişnuit. Nu cred că o să mai avem parte în viitor de aşa ceva“, spune Octavian.
Nu putem minimaliza contribuţia locuitorilor din Sibiu. Am avut oameni care au ieşit în stradă cu cele mai curate speranţe.
Documentarul realizat de echipa lui Octavian nu se vrea a fi o anchetă a evenimentelor din decembrie 1989, nici nu s-ar fi încadrat în formatul de documentar, ci constituie mai degrabă „un mesaj sentimental şi deschizător de drum pe viitor”. „Aş spune că filmul s-a născut în jurul unei poveşti. O poveste trăită de fiecare locuitor din Sibiu care a prins revoluţia şi care ar avea ceva de povestit. Am început să ne organizăm munca pentru film prin martie 2009. Din păcate, nu există foarte multe informaţii despre ce s-a întâmplat în Sibiu, anchetele Parchetelor Militare în Dosarele Revoluţiei nu sunt încă publice şi sunt multe lucruri ascunse”.